Generația Seen

Facebook: Îi scrii ceva. Orice. Întâi apare cercul acela gol. Apoi se albăstrește, semn că a fost livrat. Apoi îi apare poza de profil în dreapta. Și tăcere.

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Whatsapp: Îi scrii ceva. Orice. Întâi apare un văzut. Apoi și al doilea. Apoi se albăstresc amândouă. Apare online, dispare. Nu scrie nimic. Tăcere.

iMessage: Întâi e delivered. Apoi Read cu tot cu oră și minut. Evident, din nou tăcere.

Instagram: Scrii ceva. Apare seen. Așa rămâne.

Îmi amintesc vag cum era viața înainte de aceste mijloace de comunicare. Mbine, am trecut prin mirc, yahoo messenger și evident, hi5.com, dar nimic nu era așa tragic ca acum. Nu răspundea, aia era. End of story. Dar cumva secolul vitezei ăsta ne-a tehnologizat atât de tare încât trebuie totul să se întâmple acum. Și chiar trebuie: dacă nu-i acum, cu siguranță mai târziu nu mai e cazul, repet, știu, dar trăim în secolul vitezei, mai târziu se prea poate ca deja alte mesaje să facă pop-up și deja nu mai prezinți interes.

Dar de ce refuzăm să continuăm? De ce tăcere? De ce nu mai avem nimic de spus?

Un articol din The Telegraph din 2008 are niște răspunsuri, cum ar fi:

• Dr Himanshu Tyagi, a psychiatrist at West London Mental Health Trust, said social networking sites like Facebook and MySpace have fostered the idea that relationships and friendships can be formed and destroyed quickly and easily.
• It’s a world where everything moves fast and changes all the time, where relationships are quickly disposed at the click of a mouse, where you can delete your profile if you don’t like it and swap an unacceptable identity in the blink of an eye for one that is more acceptable.

Ăsta-i răspunsul. Nu click-uim suficient de repede ca să se învârtă rotițele. Suntem în contratimp. Și de aici, potopul. Pe forumuri am găsit că lipsa unui răspuns virtual duce la anxietate. Anxietatea se poate transforma într-o boală, în cazul în care nu știați.

The Facebook “Seen” message gives me a lot of anxiety! When I see that the person has “seen” the message, but does not reply, I start thinking about all the possible reasons why they would ‘ignore’ me… Does anyone else feel this? If so, how do you cope?

You message someone on Facebook and they see your message. (Example: Seen 2:03 PM) And, there is no reply from the person whom you messaged. How do you interpret this situation?

What if a girl seen your message and still don’t reply on Facebook?

Eu cred că ne facem rău singuri. E forma de automutilare online. De ce nu scrie? Eu îmi răspund mie că s-a întâmplat ceva, de obicei se întâmplă altcineva. Și-i perfect normal, cu toții avem telefoanele lipite de ochi și palme. E totul acolo, la o atingere de ecran. Vieți, romanțe, planuri, povești, drame, alte persoane.

Nu scrie și nu mai răspunde pentru că a dispărut atracția. Nu mai știm s-o gestionăm în niciun fel, și am observat asta la mine. Da, durează probabil sub cinci secunde să știi dacă vrei mai mult. Însă nu mai avem răbdare să cunoaștem, să descoperim, să căutăm – dacă totuși omul ăla chiar merită o investiție de timp? Oh, wait, nu-l avem căci, repet, suntem în contratimp.

Și din același registru, nu mai scrie și nu mai răspunde pentru că nu știe să formuleze un răspuns. Parcarea aia în friendzone ne lipsește la nivel de comunicare verbală. Nu prea ne vine să scriem “băi, sorry, nu mă atragi fizic, dar putem rămâne prieteni” că-i ceva echivalent cu o palmă. Dar putem spune elegant “băi, sorry, sunt cam ocupat/ă perioada asta”. Oameni buni, cu toții citim printre rânduri, doar că unii mai au nevoie și de confirmări.

Bula online e fascinantă și acolo putem să fim oricine vrem noi să fim. E comfortabil și comod în spatele ecranului. În offline în schimb, nonverbalul ne trădează. Sunt imperfecțiunile de pe față, sunt cearcănele adunate sub ochi, sunt glumele nu neapărat drăguțe, sunt gesturile alea mici care ne surprind până spre deranjare. Și da, mai intervine și tăcerea. Nu mai ai ce să spui, nu mai vrei, nu mai găsești vreun subiect comun. Și se lasă liniștea aia obositoare când vrei ca un clopoțel să te salveze, să sune telefonul – fie el sms, apel, chat, ca să fugi din tăcerea respectivă. Și ne întoarcem în online unde mimăm viața aia faină – muzica aia bună, poza cu cafeaua, checkinul din city break, ceva amuzant să râdă tot internetul, vreun articol din publicații deștepte, poate ceva amintiri din trecut când erai tânăr/ă și neliniștit/ă. The show must go on.

Apropo, tu zâmbești ecranului telefonului?

Credit foto