Eram anul doi de facultate când am decis să iau ca opțional ora de educație fizică, care se întâmpla pe o străduță lăturalnică adiacentă bulevardului Magheru, într-o sală deloc recondiționată din Facultatea de Litere, dacă-mi amintesc bine. Într-o zi, rătăcind pe străduțe fără Google Maps sau alt device, m-am ambiționat să plec pe jos spre casă, spre Șoseaua Pantelimon. Și astfel, am descoperit Parcul Icoanei. M-a fascinat pe loc, în primul rând datorită texturii aleilor: e un fel de nisip, foarte asemănător cu ce se găsește prin marile parcuri ale Europei. Vara, în sandale, e o plăcere să fugi puțin din căldura sufocantă a orașului și să te ascunzi acolo.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
La ora de sport am renunțat rapid, însă la Parcul Icoanei încă nu. Acolo am consumat zeci de cărți întregi, acolo am ținut niște super interviuri cu artiști români, acolo am avut câteva blind dates, acolo am improvizat un picnic nocturn, acolo am scris multe dintre articolele din Business Review și tot acolo am și adormit la un moment dat, trezită fiind de un cățel curios. De altfel, am și o bancă preferată, chiar lângă un felinar, bancă care-mi știe o mare parte din viața-mi, bucurii și tristeți, dar mai ales dramele. Și tot acolo am asistat la foarte multe povești, o parte dintre ele le-am mai povestit online, poate o să le reiau cândva.
Aseară am ajuns din nou acolo. Nu intenționam. Era 21.40.
De fapt, căutam un refugiu care mi-era familiar pentru a-mi răspunde la niște întrebări care mă tot chinuie de vreo două zile. Am proiectat Parcul Icoanei ca fiind propriul meu oracol – locul unde găsesc răspunsuri. M-am dus acolo cu o carte a lui Gellu Naum, Zenobia, și cu așteptarea ca suprarealismul autorului să-mi răspundă dilemelor mele. Doar că n-a fost să fie. Banca mea era ocupată de o gașcă de adolescenți fani Smiley. Ușor gălăgioși, m-am îndepărtat puțin de grupul vesel. Am început să citesc, întrebându-mă de ce mereu proiectez lucruri și povești când totul e de fapt foarte simplu, pe bază de DA sau NU. Și citindu-l pe Naum, am simțit cum am dreptate, cum o privire e suficientă să iubești, să te îndrăgostești, să faci obsesii. De alfel, asta se întâmplă cu Zenobia în primele pagini ale cărții. Zenobia mea există, e cât se poate de reală și poate nu-s atât de pasională în scris ca Naum (ar fi extraordinar să fiu), dar înțeleg perfect sentimentul. Și-i limita aia dintre realitate și ficțiune, linia aia foarte subțire care te ține oarecum ancorat în realitate atât cât să supraviețuiești junglei urbane contemporane. Și m-am regăsit. Am găsit răspunsurile pe care le căutam. Nu e absolut nimic în neregulă cu mine, nu-mi mai fac griji. Ceilalți nu înțeleg, așadar nu-i problema mea.
Și cum citeam și mă convingeam că-s bine, băieții s-au gândit să-mi disturbe monologul interior. Am fost pe rând păpușă, roșcată, ochelaristă, ciudată. Abia la ciudată am ridicat capul din lectură, restul apelativelor le-am simțit ca zgomot de fundal. Singurică, singurică? Nu, cu o carte, după cum puteți vedea. Ah, tocilară. Nici măcar. Băi, hai s-o lăsăm, că-i ciudată tare, nu ne putem distra cu ea. S-au retras în șir indian, doar că ultimul s-a așezat pe bancă lângă mine și mi-a spus că lui îi place Naum. I-a zis de el profa de română, a citit puțin pe internet, i-au plăcut poeziile. Și m-a asigurat că doar gura e de ei, au băut și ei o bere și se simt mai bărbați. Am râs tare, tare de tot. Niște puști adolescenți încearcă să se simtă mai bărbați, în timp ce eu încerc să mă simt mai puțin ciudată. Încă râd.
Parcule, revin curând. Mai am vreo sută de pagini de citit și de confirmat că-s absolut minunată așa cum sunt. Și de ce nu, să-mi fac prieteni noi. Cred că-i prima dată când efectiv interacționez la nivel conversațional cu cineva din parc.
p.s.: o pseudo-poveste despre parcul Icoanei găsiți aici.
