D-ale Oanei

Curiosul caz al regizoarelor românce. Femei regizor și realitatea prezentată pe scenă

Pinterest LinkedIn Tumblr

Curiosul caz al regizoarelor românce vine dintr-un trio în care mă aflu – UNITER, TIFF și FITS, unde întâmplare face să mă fi găsit în niște ipostaze unde să iau contact cu ideea de femei regizor / regizoare româncă.

Povestea începe cu documentarea pentru UNITER, unde Diana Bulugă, cu care am făcut un superb interviu pentru urban.ro, este nominalizată ca cea mai bună actriță în spectacolul semnat de Adina Lazăr, cu rolul din „Nu mai ține linia ocupată”, povestea care pleacă de la cazul adolescentei din Caracal dispărute fără urmă.

Ulterior, la TIFF, a avut loc o discuție foarte faină cu trei regizoare românce – Monica Stan, Alina Grigore și Ligia Ciornei, iar discuția este disponibilă pe platforma TIFF unlimited, pentru cine vrea să asculte.

Iar acum, la FITS, doar ce m-am întors de la un spectacol semnat de Alexandra Badea, pe care l-am ratat anul trecut în festival, , „De cealaltă parte a lumii”, unde te lovește o altă realitate – a drumului străinătății, a greutăților ca imigrant, a țării pe care n-o mai simți acasă pentru că nu mai are ce să îți ofere, totul presărat cu o poveste grea, a incendiului de la Colectiv.

Din discuția de la TIFF Talks, unul dintre punctele care mi-a atras atenția este interesul crescut pentru femeile regizoare – peste tot în lume, nu doar în România, la cel mai mare festival de film din țară, ci și pe mapamond. După cum menționa Alina Grigore, au devenit rapid Eastern European Women Directors, o etichetă care nu exista până acum – și cumva amuzant, pentru că multe dintre mișcările feministe își doresc să se renunțe la etichetări, și iată, tot pentru femei apar mai multe și mai multe.

E ceva în aer despre femeile care spun povești. Se simte. Și nu doar eu, ci și o serie de selecționeri care aduc mai aproape de public spectacole și filmele regizate de femei. Și totuși, prea puține.

Citeam deunăzi că Adina Lazăr, cu care am povestit într-un interviu la urban.ro tot despre un subiect greu pus în scenă, povestea unui pădurar ucis de mafia pădurilor, alt caz real din România, este singura femeie regizor la Teatrul din Baia Mare și una dintre puținele femei regizor angajate la un teatru de stat. Și Adina se întreba“Pentru cine fac spectacole? Pentru colegi și critici sau pentru oamenii din afara teatrului?”. Foarte veridic.

De undeva, din lumea artistică românească, apare niște curaj care se transformă în filme sau spectacole de teatru. Și este extraordinar.

Alina Grigore în filmul ei de debut ca regizoare, ”Blue Moon”, explorează relațiile toxice și agresivitatea pe care o întâlnim în multe dintre familiile din România.

Monica Stan vorbește despre consumul de droguri din perspectiva unei adolescente în „Imaculat”.

Ligia Ciornei deschide cu filmul său „Anul pierdut 1986” și o poveste pe care mamele noastre o știu bine – interzicerea avortului de către regimul comunist, pe lângă catastrofa de la Cernobîl.

E o nevoie de a arăta și perspective feminine la poveștile pe care le vedem pe diferitele scene. Iar nevoia asta parcă are și mai mare amploare o dată cu dezechilibrele majore ale lumii în care trăim: femei rămase singure pentru că bărbații lor trebuie să lupte într-un război crâncen chiar la granița noastră, interzicerea avortului în SUA, lupta continuă pentru drepturi egale, patriarhatul care ne sufocă ca societate, violența domestică de care se vorbește mult prea puțin.

Mai e mult până departe, dar cred că putem să ajutăm fiecare dintre noi, cu minim: să mergem la spectacole și filme unde rolul femeii este prezentat de o femeie, să vorbim mai mult despre ce mai înseamnă a fi femeie și să deschidem dialoguri cu sens despre feminitate.

Sharing is caring:

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial