De două zile nu mai sunt eu. Un om pentru care anul trecut mă bucuram că a câștigat lupta cu o tumoră, ieri am aflat că nu se mai poate face nimic. Nenorocirea de tumoră a recidivat. Practic, așteptăm inevitabilul. Dar să derulez puțin filmul.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Femeie frumoasă, cu o carieră în plină ascensiune, corporatistă de meserie, genul ăla fain de tot care se bucură de serile cu prietenele și weekenduri souvage de la mare, simte ușoare amețeli. Ignoră situația până când devine totul deranjant. Ajunge la doctor, beneficiind de un abonament medical corporatist. Primul checkup iese okish, doar că doctorul la care s-a programat zice că ar trebui totuși să investigheze situația mai amănunțit. O lună mai târziu, un diagnostic bazat pe niște cuvinte oribile. Operație, totul aproape bine. Urmat tratament medicamentos o perioadă, destul de scump, desigur cumpărat din banii personali căci nu-i decontat de CNAS. A doua operație, un tratament medicamentos care costă mai mult decât își poate permite. Căutat soluții printre prieteni și apropiați, operația nu-i chiar o garanție și inevitabilul e după colț. O lună mai târziu, analizele ies perfect. Tumora a fost extirpată. Eu dansez în ploaie de fericire, mă bucur că în marea de vești proaste venite una după alta, se face puțină lumină. Șase luni mai târziu, tumora recidivează. Atât de tare încât nu se mai poate face nimic. Da, așteptăm să moară. Pe cât de dur sună, atât de adevărat e. E o loterie. Nu știm când, dar e aproape. Nu mai sunt lacrimi de vărsat, trebuie să fim tari în fața ei. Puternici. S-o încurajăm. Să … nu știu. Să fie bine ca să nu fie rău.
Astăzi, un om fain pe care îl admir și pe care îl cunosc prea puțin îmi povestește cum pierderea unor oameni dragi la incendiul din Colectiv l-a ajutat să spargă bula invincibilă în care locuia. A cerut ajutor specializat, face terapie, lucrurile par că se rezolvă. Pas cu pas. Încetul cu încetul.
Doar că povestind împreună, din bula lui ies la suprafață niște traume și supărări. Un bagaj emoțional pe care e greu să-l gestionezi. O descriere aproape perfectă a defectelor, un aproape blocaj când întreb de calități. Are și o soluție pentru tot: munca. Overtime. Cât se poate.
Îl întreb de zona de confort, de pașii în afara cutiei, de bucurie. Îmi spune cum își cumpără bucăți de fericire. Ne sufocă nevoia de material. Vorbesc cu omul ăsta și mi se derulează în fața ochilor lumea mea colorată, unde vinul, muzica, lumina difuză, lectura, filmele de artă, cărțile mele poștale primite de pe la prieteni sunt, de fapt, fuga mea de realitate. Mă doare.
Între timp, pentru noi, ceilalți, este marți, 10 ianuarie 2017. Probabil că suntem încă entuziaști de lista de rezoluții pentru 2017, probabil că ne-am lăsat de fumat, poate am început dieta aia, am dezinstalat aplicația de Facebook de pe telefon, am citit primele zece pagini din bestseller-ul ăla despre care vorbește toată lumea în online, am cumpărat bilete la un spectacol de teatru și ne-am făcut lista de destinații pentru anul acesta, știind exact ce city break cumpărăm imediat ce intră salariul luna asta. Poate acum ne mai uităm pe siteurile de shopping online, mai punem în wishlist câte ceva, mai așteptăm o serie de reduceri. Ignorăm cu grație prevenția medicală și ne mirăm când oameni de vârsta noastră își descoperă maladii care duc în stadiu terminal. Ne plângem morții dar pare că nu luăm cu noi nimic din lecția pierderii acelor oameni dragi. Uităm. Dar cel mai adesea, pare că uităm că astăzi e doar astăzi și că mâine nimic n-o să mai fie la fel. Apoi, nu realizăm cât de repede trece timpul. Și ne complacem în ceea ce generic numim cu toții
… viață.
