Am terminat de citit Să nu râzi :(( a minunatei Raluca Feher și de atunci mă urmărește citatul despre cuvintele-ciocan: Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te ciopârțesc, te ciobesc, scot colțuri pe care nu știai că le ai, îți trag de sub piele cuțite și de sub unghii ghiare. Cuvintele-ciocan te transformă într-un ciocan. Ciocanele bat cuie. Cuiele intră în alți oameni. În cauciucuri, în mingi…
Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt foarte sociabilă. Împărtășesc mult din viața mea personală dacă discuția e de așa natură. Nu e vorba de făcut confidențe, ci doar de împărtășit experiențe. Și din seria experiențelor, slavă Domnului, am belșug. Fiind nu doar sociabilă, dar și impulsivă, acționez destul de mult fără să analizez situațiile când e vorba de viața personală. Profesional, lucrurile stau total diferit. Astfel, se întâmplă să mă trezesc în avioane…
De două zile nu mai sunt eu. Un om pentru care anul trecut mă bucuram că a câștigat lupta cu o tumoră, ieri am aflat că nu se mai poate face nimic. Nenorocirea de tumoră a recidivat. Practic, așteptăm inevitabilul. Dar să derulez puțin filmul. Femeie frumoasă, cu o carieră în plină ascensiune, corporatistă de meserie, genul ăla fain de tot care se bucură de serile cu prietenele și weekenduri souvage de la mare, simte…
