Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Fix 10 ani au trecut de când am vorbit ultima dată cu tata. Era un 23 octombrie. Îl durea tot. Abia vorbea. Doar ce îl aduseseră acasă de la spital. Practic, așteptam să-i cedeze unul dintre organe ca să nu-l mai sedăm cu morfină. Și chiar și atunci, când l-am întrebat, “tata, ce mai faci?”, mi-a spus că “bine”. Era o zi bună, nu luase încă morfină, îi punea mama ceva plasturi care să amelioreze durerea.

Ani mai târziu, iată, zece, mi-am dat seama că e răspunsul pe care îl urăsc profund. Tata m-a mințit un an și jumătate că face bine. “Bine, am fost la spital”, “bine, am terminat radioterapia”, “bine, am dormit până acum că mă simțeam cam rău”, “bine, n-am timp”, “bine, lasă-mă cu întrebările”, “bine, mai ai bani?”, “bine, ai ce să mănânci?”. Ăsta era binele tatălui meu.

Eu nu fac bine. Nu mai fac doar bine de vreo zece ani. Și o spun vocal și foarte tare tuturor celor care mă întreabă. Și celor care nu vor neapărat să audă. Fac extraordinar sau mai puțin extraordinar, dar niciodată doar bine. Eu tot timpul răspund exact ce fac – de o vreme, fac “nu știu” și argumentez de ce. Și cel mai tare doare când mă apropii de oameni care-s convinși că fac binele ăla din definiția din dicționar și se mint singuri, unii chiar cu argumente. “Am acceptat asta”, “m-am gândit mult”, “prin comparație, sunt mult mai bun/ă decât”, “nu cred că e așa grav” etc. Și îți dai seama când asculți activ că de fapt sunt mici sau mari strigăte de ajutor, dar ești neputincios. Și ai vrea să faci lucruri, să ajungă oamenii din jurul tău la binele ăla argumentat cum trebuie, dar nu poți. Nu poți intra cu bocancii la nimeni în viață și nici nu poți să împarți bine, cum nici nu ți-e foarte clar ce definiție a binelui și-a ales omul respectiv.

Dar poți să crezi că sinceritatea ta îi va face să se gândească și să se răzgândească. Și să te uiți cât de sincer se poate la tine în oglindă și să te întrebi: tu ce mai faci? Cât de bine?

Încep eu. Nu știu ce fac, pe niciun plan. Dar știu că atunci când mă uit în oglindă, văd o Oana de care tata ar fi mândru, dar n-ar zice niciodată. Văd o Oana asumată care are o idee despre prezent și despre ce vrea, o idee despre cum e bine și mai ales multe idei (roșcate) despre cum cred eu că ar trebui să trecem prin viață. Iar reality checkul cu oglinda e în top, urmat îndeaproape de înregistrarea propriei voci care să-ți spună “astăzi sunt bine pentru că am ales să spun lucrurilor pe lume și să nu mă mai ascund în spatele cuvintelor”. Sper să faceți bine din ăla asumat complet. Și mai sper că atunci când vă mai întrebați (poate) ce mai fac, pe bune, nu virtual, să știți că răspund ca și cum aș vorbi oglinzii. O să mă sufoce la un moment dat sinceritatea asta doar pentru că în jurul meu toți oamenii se poartă de parcă nimic nu e greșit, totul merge strună, doar ceilalți sunt vinovați că le “strică” binele. Binele ăla care ni se va întâmpla tuturor când spunem, unii foarte sinceri, că “o să fie bine”. Eu prefer versiunea americană cu the best is yet to come, doar pentru că îmi plac mai degrabă superlativele.

ps: deunăzi, ascultam Deja Vu a lui Roger Waters de pe noul album, Is this the life we really want?, și mă întrebam cu om drag ce am face dacă am fi noi Dumnezeu. Pentru că Waters zice:

If I had been God
I would have rearranged the veins in the face to make them more
Resistant to alcohol and less prone to ageing
If I had been God
I would have sired many sons and I would not have suffered
The Romans to kill even one of them
If I had been God
With my staff and my rod
If I had been given the nod
I believe I could have done a better job.
If I had been God, aș împânzi lumea cu oglinzi. Să te întorci. Să te întrebi ce vezi. Să vezi dacă îți place ce vezi. Să discuți cu omul din oglindă. Știu că sună a campania pe care am avut-o la Arad în august,  dar chiar sunt convinsă că dacă am sta mai mult noi cu noi, ne-ar fi mai simplu să răspundem sincer la banalul “ce faci”.

 

Write A Comment