În prima lună de pandemie, am fost convinsă că omenirea o să fie mai bună. Nu doar noi, românii, ci noi ca oameni. M-am lăsat convinsă de campaniile extraordinare de strângere de fonduri. De mesaje. De creativitatea antreprenorilor. De ceea ce citeam pe internet. Doar că nu. Nu, nu suntem mai buni. Nu suntem mai umani. SUNTEM DIN CE ÎN CE MAI RĂI. Și este înfricoșător. Pentru că răutatea vine dintr-o singurătate – mai profundă…
Fix 10 ani au trecut de când am vorbit ultima dată cu tata. Era un 23 octombrie. Îl durea tot. Abia vorbea. Doar ce îl aduseseră acasă de la spital. Practic, așteptam să-i cedeze unul dintre organe ca să nu-l mai sedăm cu morfină. Și chiar și atunci, când l-am întrebat, “tata, ce mai faci?”, mi-a spus că “bine”. Era o zi bună, nu luase încă morfină, îi punea mama ceva plasturi care să amelioreze…
Aproape pierdută în tăvălugul ăsta pe repede înainte care se numește viață, uit de lucuri și de oameni pe traseu. Recent au fost câteva aniversări, plus niște sfinți, și pur și simplu am uitat, mi-am amintit târziu, nici acum n-am zis niște “la mulți ani” mai personalizate. O să mă revanșez, cândva, cumva. Promit. Dar textul ăsta nu este despre asta. Este despre oamenii minunați din viața mea care îmi sunt aproape, care simt că-i…
