D-ale Oanei

2020: lumea albilor și a negrilor. Însă există un “dar”

Pinterest LinkedIn Tumblr

Înainte să înceapă toată nebunia asta globală, începusem deja un proces de a înțelege mai bine ce e cu mine pe aici, pe acest pământ. Procesul începuse în urma unui burnout, urmat de o serie de decizii proaste, urmat de niscavai chestiuni de ordin personal și o prea lungă letargie de tipul “mai văd eu mâine ce fac”. Și l-am demarat așa cum nu se face, cu toate lucrurile în același timp: mai multă muncă, o renovare completă a casei de la zero, o distanțare de grupurile de cunoscuți cu care mai vorbeam și/sau mai ieșeam, pe baza intereselor comune și un proces de “ce caut eu în viața mea”.

De când a început pandemia, m-am cam retras: din discuții, din dezbateri, din locurile unde se adunau oameni pe care îi cunoșteam să facă chestii faine, să se organizeze în noua normalitate, această expresie care îmi dă fiori pe șira spinării. Și deși ard câteodată degetele să scriu, să comentez, să-mi dau cu părerea, mă abțin. E și asta o formă de terapie, lasă un mesaj cuiva, apoi șterge-l cuvânt cu cuvânt. E un sentiment extraordinar.

Iar toate lucrurile astea au dus la un univers paralel al meu, unde mi-e frică de exterior din cauza inconștienței semenilor mei și a incapacității guvernului țării în care locuiesc să gestioneze o criză medicală. Cu toate astea, în fiecare dimineață, după ce îmi fac exercițiile de respirație și scriu în jurnal, după ce beau cafeaua și îmi pregătesc to do list-ul, simt nevoia să mă conectez la ceea ce fac ceilalți din jurul meu, petrecând minute bune pe Instagram. Râd la poze cu pugs și French bulldogs, mă distrează ilustrațiile despre viața de zi cu zi, mă bucur de reușitele oamenilor pe care îi cunosc și în viața reală, mă inspir pentru chestiuni de gătit, flori sau cărți de citit, și câteodată, mai scap și în zona citatelor motivaționale despre cum să depășești frica și anxietatea, ca să eșuez apoi pe pagini de tip Mercur Retrograd unde îmi dau seama că oricum există un alt masterplan pentru fiecare dintre noi, we should just enjoy the ride.

Și după toate astea, îmi fac timp – puțin, ce-i drept, să iau contact cu lumea reală. Lumea reală globală. Mi s-a întâmplat chiar aseară să citesc un număr de Time din septembrie, unde pe copertă apare redactorul șef al Vogue Marea Britanie. Cel puțin ciudat, mai ales că industria de modă nu este un subiect de interes pentru Time neapărat, iar un coleg jurnalist să fie pe copertă, e ceva. Și e mai mult decât credeam eu.

Time Magazine: Edward Enninful
Time Magazine: Edward Enninful

Nu știu când, cum și mai ales de ce cineva a decis să doar oamenii cu pielea albă trebuie să fie privilegiați. Nu știu de ce 2020 de ani mai târziu, încă ne pasă de lucrurile astea. Și nu înțeleg de ce nu acordăm mai multă importanță oricărei discuții pe criterii rasiale.

Interviul cu Edward Enninful a fost pentru mine un duș rece. Nu știam cine e, nici ce a făcut până să ajungă redactor șef la Vogue UK. Dar 1500 de cuvinte mai târziu, am înțeles cum se vede lupta asta continuă să demonstreze că și oamenii negri sunt creativi, pot fi pe coperta celei mai faimoase reviste de modă din lume și merită întrebați măcar ce părere au despre lumea în care trăim. Pentru că răspunsurile sunt cel puțin usturătoare:

Under Enninful, British Vogue has morphed from a white-run glossy of the bourgeois oblivious into a diverse and inclusive on-point fashion platform, shaking up the imagery, tracking the contemporary pain. Its shelf presence is different—more substance, more political—and perhaps in part because of it, the shelf as a whole looks different.

Nu mă pricep foarte mult la modă, fashion și chestiuni glossy, dar ce știu cu siguranță este că o revistă de acest tip trebuie să fie inspirațională pentru cel puțin o generație. Iar inspirația ar trebui să fie mai mult decât machiaje perfecte pe fețe perfecte cu haine perfecte pe corpuri perfecte. Pentru că viața reală este despre altceva: mai puțină obiectificare și perfecțiune, mai multe povești despre cum ne simțim noi în pielea noastră, indiferent cine suntem noi, dacă Regina Angliei sau eu, Oana, care din când în când mai scrie idei roșcate aici.

Însă viața reală este despre asta și pare că ne afundăm din ce în ce mai mult în lumea albilor:

The British Vogue Enninful inherited from former editor in chief Alexandra Shulman three years ago was starkly different from today’s rendition. During her 25 years in charge, only 12 covers out of 306 featured Black women, and she left behind an almost entirely white workforce. Now the editorial team is 25% people of color—“I needed certain lieutenants in place,” he says—and similar shufflings are being called for over at Condé Nast in New York. Enninful is reluctant to tarnish names any further, maintaining that Shulman “represented her time, I represent mine,” and declining to comment on the U.S. headquarters.

Și mai mult decât atât, este despre cum un stereotip îți distruge nu doar echilibrul emoțional, ci îngroapă rând pe rând vocile unor oameni care au cel puțin aceleași drepturi și libertăți ca noi, ceilalți.

Interviul integral îl găsiți aici. Coincidența face ca pe lista mea de lecturi să fie și British Vogue, asta pentru că de vreo doi ani am un abonament digital pentru mai multe publicații internaționale, însă cu precădere cele din Marea Britanie, și este printre preferințele mele. Observasem o altă abordare a subiectelor și ceva mai multă politică, însă nu m-am sesizat de ce. Iată, omul sfințește locul. Și Vogue rămâne relevant în lume, ca publicație leader, pentru că are această capacitate a adaptabilității.

Problema reală este că lucrurile nu se opresc în a discrimina doar negrii față de albi. Cred că ar fi chiar bine dacă am putea împărți lumea doar în lumea albilor și a negrilor, ar fi mai ușor. Problema e că ne simțim îndreptățiți să avem o părere despre viețile oamenilor de lângă noi, indiferent de culoarea pielii, sex, religie, orientare sexuală, etnie. Știm noi mai bine. Nu mi-e clar încă ce. Iar chestia asta mă enervează teribil pentru că ne deranjează când suntem criticați de alții, dar procedăm exact la fel la rândul nostru. Și într-o lume ca a noastră într-o continuă schimbare, nu lăsăm loc nimănui să spună ce crede sau ce simte pentru că noi, individual, știm mai bine. Și doar ce credem noi este corect, bine și adevărat. E groaznic. Practic, ne transformăm în niște monștri individualiști deținătorii absoluți ai microfonului imaginar.

Personal, am fost discriminată de nenumărate ori fiindcă sunt româncă. Oamenii din vest au niște stereotipuri îngrozitoare despre cum suntem noi, cei din Europa de Est. Și de multe ori, nici măcar nu am avut puterea să argumentez că nu-i așa, că sunt mai mult decât normală, pe alocuri deșteaptă, și-s la fel de valoroasă ca persoană ca și interlocutorul meu. Nici nu vreau să mă gândesc ce simt alți oameni care se încadrează în mai multe categorii de stereotipuri și care-s tocați mărunt pentru fiecare în parte. Pentru că-i foarte complicat să găsești cuvintele potrivite astfel încât să existe o dezbatere constructivă, nu o ceartă distructivă.

Însă există un “dar”

Cred că fiecare dintre noi putem ajuta la schimbarea percepției asupra acestor stereotipuri. Poți aprecia poveștile oamenilor care sunt diferiți față de tine, le poți susține afacerile, îi poți încuraja cu un review pozitiv, o reacție cu un emoticon simpatic pe social media, un share și un like. Sunt lucruri infim de mici, dar extraordinar de mari pentru lupta celor care încearcă să mai diminueze din impactul stereotipurilor asupra grupurilor țintă.

În altă ordine de idei, am câteva notițe de la un curs Masterclass cu Anna Wintour, redactorul-șef al Vogue USA și directorul creativ al întregului consorțiu editorial Conde Nast, unde perspectivele sunt strălucitoare, dar strălucirea are la bază foarte multă muncă. Puteți citi mai multe aici, MasterClass: lecția de creativitate și leadership cu Anna Wintour.

 

Sharing is caring:

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial