Nu știam cine este Sarah Shahi până când nenorocirile legate de drepturile femeilor din Iran au ajuns din nou pe radarul meu. Am citit un material semnat de ea în Harpers Bazaar, în încercarea de a înțelege mai bine fenomenul iranian și cum coalizează cei din afara regimului împotriva atrocităților din acea țară. 

Și mi-a plăcut ce am citit. Niște google search mai târziu, am descoperit mai multe filme ale ei, iar ce mi-a atras atenția a fost seria Netflix Sex/Life, din mai multe puncte de vedere: feminitate, sexualitate, discuția academică din jurul psihologiei împlinirii din punct de vedere sexual – actrița scrie o lucrare de doctorat la University of Columbia despre “Puterea și bucuria sexului și vieții”, în timp ce prietena ei cea mai bună este o autoare de succes de cărți self-help care ajută femeile să meargă mai departe. 

E foarte interesant și filtrul pus peste ideea de actriță cu origini iraniene – deși este născută și crescută în SUA, dar despicat cumva firul narativ și prin prisma acestui aspect, unde libertatea de exprimare a femeilor nu există, cât despre libertatea de exprimare sexuală, nici nu mai vorbim.

Pe scurt, seria e despre sex în măsura în care este despre ce facem cu nefericirea dintr-o relație, care nu ne împlinește sexual, și știm asta, prin prisma experiențelor sexuale anterioare.

Însă ce vreau să punctez este un alt lucru din serial, la care mă gândesc de câteva zile, și pentru că-l filtrez prin propria mea experiență.

Sasha, personajul scriitoare de cărți pentru femei, își regăsește iubirea vieții ei, un doctor chipeș și ajuns pe culmile carierei. Pe tot parcursul sezonului 2 sunt tot felul de ups and downs ale lor ca cuplu, dar ceea ce a rămas cu mine este scena următoare: el povestește cum, de când ea l-a părăsit la începerea anului universitar, pe când ei aveau 20 de ani, a muncit continuu ca să ajungă pe cele mai înalte culmi profesionale. Această ambiție s-a dus ulterior și în alte tipuri de provocări, și în timp ce lucra să salveze lumea (printre altele, a fost unul din medicii care a pus capăt epidemiei de Ebola), lucra și să poată urca pe Kilimanjaro. 

Iar când a ajuns acolo, pe acoperișul lumii, și a văzut imaginea superbă, iar endorfinele i-au luat-o razna, și-a dat seama că NU E NIMENI ACOLO cu care să împartă această reușită. NIMENI. Pentru că alegerile lui au fost pur profesionale, s-a pus pe el pe primul loc și a ajuns departe. Iar la capătul lui departe, inima i-a spus că pe acoperișul lumii, voia să împartă bucuria cu cineva. Și n-a avut cu cine.

Câteva episoade mai târziu, e și ea singură într-o cafenea, completând un rebus NYT. Își descoperă numele ca răspuns la “scriitoare americană contemporană” și are un moment de bucurie maximă, aproape țipând, iar natural, s-a uitat în stânga și dreapta ei. NU ERA NIMENI ACOLO cu care să împartă acest nou milestone profesional.

În jurul meu, dar și în oglinda mea, văd oameni care muncesc extraordinar de mult. Fiecare are motivația personală & profesională. Dar oamenii care muncesc foarte mult, sunt singuri, iar singurătatea întreține un fel de ambiție profesională care reușește să cucerească munți. 

Mă uit la mine și știu că mai e mult până la Kilimanjaro sau să-mi apară numele într-o publicație internațională de mare tiraj. Și-mi dau seama că am trecut, la scară mult mai mică prin diverse, și am simțit această nevoie de a împărtăși cu cineva. Heart always know, dacă o asculți. 

Nu am o concluzie, am doar această imagine a singurătății care poate umbri o muncă asiduă de ani de zile. Pe de altă parte, o umbră nu e atât de concretă, se mai poate modela, juca, răsuci după soare.

Dacă ați ajuns cu textul până aici, mulțumesc. Aveți grijă ce sacrificii faceți pentru a ajunge în top. Și luați din timp gestionarea regretelor, ca să nu vă lovească marea tristețe în momentul de bucurie maximă. 

And in between, enjoy the ride.

ps: or fi și oameni care cuceresc culmi profesionale și nu sunt singuri, dar nu-i cunosc eu. Plus că nimeni nu știe, de fapt, ce se întâmplă cu fiecare poveste de succes.

**Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.