Apusul

Pe la 04.00 AM, m-a trezit lumina telefonului. Îmi tot spun că o să scot notificările de la aplicația NYT, dar mereu amân. Cutremur în Turcia. Și nu oriunde, ci într-un loc unde am fost de curând.  Ultima dată când m-am uitat la telefon era 02.20AM, reușisem să dorm aproximativ două ore legate. O mică victorie a ultimei luni, pe care am petrecut-o cu  nenumărate insomnii. Dacă vă întrebați cum rezist, răspunsul e multă apă. Foarte multă apă, care dă energie corpului să mă târăsc prin zi, să fiu și cât de cât eficientă și să reușesc să lucrez câte ceva.

Partea bună a insomniilor este că am reușit să citesc foarte mult în ultima lună – cred că peste 20 de cărți, pe care le ascult în format audiobook, în speranța că voi adormi. Dar nu, nu se întâmplă, iar experimentul îmi demonstrează și că memorez mult mai mult. Partea și mai bună este că am timp de tot felul de lecturi, care mă ajută la niște proiecte la care lucrez acum. You win some, you lose some.

Când am deschis știrea, mi s-a tăiat respirația: mi-am amintit că atunci când eram pe acoperișul Anatoliei, la unul dintre cele mai frumoase apusuri pe care le-am văzut în lumea asta, mi-am promis că dacă va mai exista vreodată o relație romantică în viața mea, îi voi propune să colecționăm apusuri de prin lume. To make hay while the sun shines.

Amuzant este că viața are o formă foarte frumoasă de a aranja lucrurile: am vizitat atâtea locuri în lumea asta, doar că în memoria mea nu s-a întâmpinat niciun apus spectaculos cu vreun tip, ci majoritatea le-am trăit cu prietenele mele, cu o singură excepție – era 2015, eram în Iordania, coborâsem cu mașina una dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume, pe serpentine, la apus, fix pe granița cu Israelul, când ne-a oprit poliția. Eram într-o completă ilegalitate despre care am aflat atunci, foloseam mașina unui localnic în loc de mașină de turiști (e o poveste pentru alt moment de sinceritate maximă), și  ne-a salvat o combinație formată din faptul că atunci când am deschis portofelul, polițistul mi-a văzut legitimația de presă, i-am dat niște bancnote românești, și a vorbit cu proprietarul de drept al mașinii, care probabil i-a explicat situația în care eram. E pe wishlist să mă întorc în Iordania fix pentru drumul ăla și apus. Sper că și fără incidente când va fi să fie. 

Când am ajuns în Turcia la început de noiembrie, se încheiase o poveste care nici nu a avut timp să se întâmple. Pe scurt, eram tristă pentru că ti(m)pul n-am mai avut răbdare, țineam un burn-out pe picioare, iar aglomerația din viața mea profesională mă sufoca vizibil, cu randament puțin spre deloc, dar respectând totuși lucrurile pe care le aveam de îndeplinit. Blood, sweat, and tears.

Mai mult, ca în fiecare octombrie când se apropie comemorarea tatei, mă sufocă gândurile pierderii lui, iar de câțiva ani, și ideea că am început să uit masiv momentele cu el. Iar treaba asta doare cel mai tare dintre toate lucrurile dureroase din lume.

Turcia continentală m-a fascinat. Nu pentru că fugeam de sentimente de neputință emoțională și de toate răspunsurile posibile și imposibile la contexte „ce ar fi fost dacă”. Ci pentru frumusețea naturală a locurilor, fără adaosuri, pentru simplitatea oamenilor și pentru că timpul părea că stă în loc. Și istoria. Doamne, câte povești. Am petrecut o săptămână prin regiune, iar ultima zi în Anatolia a fost o urcare pe muntele Nemrut, pentru apus. Povesteam atunci următoarele:

Sunt un om fără condiție fizică, dar cu dor de ducă. N-am îndrăznit să mă alătur niciunui grup care urcă pe munte pentru că mi-e frică că n-o să reușesc și îi mai încurc și pe alții. Dar vara asta, la Gura Humorului, am reușit.

Și am mai reușit și toamna asta, pe acoperișul Anatoliei, în inima lanțului muntos Taurus, pe vârful Nemrut, unde am văzut (poate) unul dintre cele mai frumoase apusuri din lume, alături de câțiva zeci de oameni și statuile zeilor tuturor civilizațiilor grecești, armene și iraniene, în locul unde este de fapt un mormânt al unui rege care s-a proclamat zeu încă din timpul vieții și și-a dorit ca oamenii să îl cinstească prin festivaluri extravagante în fiecare an. Este a doua oară anul acesta când văd apusul peste Turcia și mă presează întrebări existențiale și chinuri sentimentale. Dar e prima dată când îmi sunt recunoscătoare că am urcat pe drum accidentat până în vârf, să cinstesc zeii și să mă bucur de prezent pentru că astăzi nu va mai fi niciodată.

Unele relații se dezvoltă cu o prietenie faină, în care împărtășesc toate lucrurile mici și mari pe care le experiementez, care aduc voie bună, dar și întrebări existențiale. Noi râdeam mult și găseam posibile răspunsuri, de cele mai multe ori, din lucruri pe care le-am citit. Iar Nemrut-ul are niște legende de-ți bubuie capul, ca să nu mai zic de arheologi care încă caută morminte de regi, mii de ani mai târziu. Cum ziceam, am fi râs mult, căci material aveam.

Alte relații sunt încercări eșuate ale mele de a intra în rândul lumii, chinuindu-mă cu banalități și discuții în contradictoriu pe lucruri atât de mărunte, dar așa de dureroase. Încă învăț.

Și cum așteptam momentul acela al apusului, mi-am amintit exact ce povesteam mai sus, despre adunat apusuri. Și mi-am dat seama că tot vreau acest lucru care nu se întâmplă, și că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru alte lucruri. De exemplu, pentru faptul că  singurul meu scut în lumea asta este sinceritatea mea.  Pierd negreșit din această cauză, dar prefer să fiu sinceră. Sufăr, doare, dar trece. Și nu lasă loc de ce ar fi fost dacă. 

În dimineața asta, când am văzut știrea că a fost cutremur în Turcia,  iar locurile care mi-au dat bucurie sunt acum mormane de balast, m-am gândit cum ar fi fost dacă se întâmpla această tragedie când am fost eu în Anatolia.

O cafea mai târziu, o oră de citit știri pe fluxurile internaționale și gândul ăsta că puteam fi sub niște dărâmături, cu inima frântă după un băiat care mi-a dat papucii, mi-am dat seama că n-aș fi regretat nimic. Și m-a urmărit treaba asta toată ziua: eu, apusul, Nemrut-ul, Anatolia, sentimentele mele pe tavă pentru un tip care nu simțea la fel, iminența morții.

Cred că am trăit viața intens, am spus mereu ce simt, am pierdut mai mult decât am câștigat, am suferit enorm, dar am mers înainte. Mai împinsă, mai ajutată, dar m-am ridicat și am plecat spre alte zări. Și n-aș schimba nimic din ce am trăit până acum. 

Adevărul este că am zero pregătire și înțelegere despre ce trebuie făcut la un cutremur. ZERO. N-am rucsac pregătit, n-am toate actele într-un loc, nici nu știu sub ce grindă m-aș adăposti. Dar mă voi organiza curând. Dar la fel de adevărat este și că dacă viața mea s-ar încheia acum, n-aș avea ce să regret – poate doar timp investit în oamenii nepotriviți, dar a fost cu învățături și pentru mine, așadar ies pe plus. Iar sentimentul ăsta îmi dă un fel de energie că aș putea face orice pe lumea asta. Inclusiv că aș putea găsi persoana cu care să vânez apusuri prin lume.

*Până când iminența morții ne va despărți … de toate fricile și prejudecățile despre ce-ar fi dacă. Mai mult decât refuzuri, nu are ce să se întâmple. Și e mai bun un NU decât chinuitoarele gânduri despre ce ar fi fost dacă. Greu, dar sănătos.

**Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.