Ziua în care aproape am lovit un om

Părea o duminică faină, planificată de câteva zile, cu artă, poezie și prietenă dragă recent întoarsă în țară, cu un soare călduț de primăvară exact așa cum trebuie. Conduceam pe DN1 și povesteam de-ale vieții, când, într-o localitate, biciclistul care pedala regulamentar pe marginea drumului – și echipat corespunzător, a luat din plin un dâmb și a fost aruncat peste bicicletă, pe carosabil. Marele noroc pentru el a fost că nu erau atât de multe mașini pe carosabil și că eu am putut pune frână din timp. Altfel … era ziua în care aproape am lovit un om. Și de acolo, ăl de sus cu mila.

Am oprit să întrebăm dacă e bine, se ridicase singur, a zis că-i ok. Ne-a explicat cum a luat dâmbul și cam asta a fost. Și 24 de ore mai târziu, un aproape coșmar și niște meditație de dimineață, am ajuns la niște concluzii. Le scriu aici, mai mult ca un reminder pentru mine, pentru momentele când cred că-s invincibilă și că lumea întreagă se învârte în jurul meu.

• Oricând poate apărea un dâmb în viața ta. Nici măcar nu trebuie să-ți fie ție destinat, ci pur și simplu să fie acolo, undeva, și să apară în viața ta. Și oricând se poate nărui totul într-o secundă, cum se poate și evita fără prea multe repercursiuni.
• La încercarea de meditație de dimineață, am vrut să văd ce m-a uimit pe mine cel mai tare, având în vedere incidentul la care am luat parte. Și la o analiză succintă, am descoperit că renunț prea ușor la lucrurile care mă bucură, din cauza piedicilor. În loc să mă lupt pentru ceea ce cred eu că-i bine, renunț. Și renunț impulsiv, ceea ce e mai mult decât imatur.
• Important e să te ridici și să continui să faci ceea ce faci. Asta-i cumva o lecție pe care nu reușesc să o învăț, eu fiind o fire extrem de vulcanică, ușor justițiară și care încă își dorește dreptate, mai ales că în ceea ce privește munca mea, am fost, sunt și sper să rămân extrem de pasionată.

Și dacă totuși se întâmpla să-l lovesc pentru că pur și simplu eram în dreptul lui sau nu puteam pune frână la timp?

Well, aveam/am ceva regrete. Și cel mai mare, pe care intenționez să-l reglez cât de curând, era că am tot renunțat mult prea devreme la visele și ideile mele. Astea roșcate, desigur. Și cred că-i timpul să încep să fac ceva în direcția asta.

Nu-s cel mai credincios om, nici cel mai organizat, și cel mai probabil nici cel mai bun în ale planificării. Dar pe undeva, cineva, are grijă de mine. Ceea ce-mi amintește să am și eu mai multă grijă de cei din jur, atât cât pot și cum pot. Și să nu uit să am grijă și de mine.

*Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie  și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.