Am terminat de citit Să nu râzi :(( a minunatei Raluca Feher și de atunci mă urmărește citatul despre cuvintele-ciocan:
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că ești făcut și poc-poc-poc, te ciopârțesc, te ciobesc, scot colțuri pe care nu știai că le ai, îți trag de sub piele cuțite și de sub unghii ghiare.
Cuvintele-ciocan te transformă într-un ciocan. Ciocanele bat cuie.
Cuiele intră în alți oameni. În cauciucuri, în mingi și în trunchiuri de copaci.
Cei mai mulți dintre noi sunt ciuruiți de cuiele pe care părinții noștri le-au bătut în noi. Apoi educatoarele și mătușile, bunicile și vecinii, și copiii de la bloc, și oamenii de la televizor.
Doare cumva descrierea asta pentru că mă regăsesc în ea. Nu în totalitate, am mai crescut și mi-am mai înfrânt din demoni, dar tot doare. Pentru că este despre fiecare dintre noi: așa suntem noi crescuți în această societate. Întâi te ciobesc, apoi te ciopârțesc. Devenim o sumă de păreri și opinii ale altora. Se bat cuie în noi. Și ni se repetă lucruri care nu sunt neapărat adevărate.
Cuiele încep de la vârste fragede și au o bază comună: nu ești suficient de bun/ă. Pe măsură ce trece timpul, devii aproape inutil/ă în mai multe domenii. Cui după cui după cui, cu un ciocan care bate cuiele cu o ciclicitate care dă dependență.
Soluții? Sunt, desigur. Trebuie găsit cleștele care poate scoate fiecare cui. Normal că doare, n-are cum altfel – oameni suntem, avem și de suferit. Întrebarea este cum și unde găsești cleștele. Și cât ești dispus/ă să tolerezi durerea cuiului adânc înfipt în piele.
În altă ordine de idei, recomand cartea doamnei Raluca Feher. E puțin despre fiecare dintre noi. Și nu râzi, ci doar te recunoști – mai mult sau mai puțin, în familia Matei pe care ea o descrie cu un condei extraordinar, așa cum ne-a obișnuit deja. Să nu râzi, mai am încă cuie de scos. Dar sunt bine, per total. Apropo, tu cum te simți azi?
