E ultima săptămână de campanie pro/contra referendum. Nu mai stau pe Facebook căci e plin de păreri și păreriști. Nu mai pot psihic să citesc despre acest eveniment care nu înseamnă altceva decât că suntem o țară de grijulii despre “binele” aproapelui nostru.

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Pe lângă faptul că personal mi se pare o lipsă acută de respect față de celălalt să te preocupe cu cine stă el/ea acasă și care din punctul meu de vedere încalcă flagrant dreptul la viață privată, sunt absolut șocată de cantitatea de prieteni pro referendum.

Oameni de vârsta mea, oameni pe care îi știu în viața reală, oameni cu care am construit proiecte foarte faine, oameni care au fost la mine acasă, oameni cărora le-am oferit patul meu și mâncarea mea când n-aveau unde să stea, oameni cu care am zeci de amintiri frumoase, oamenii ăștia opinează despre fericirea celorlalți și despre faptul că doar femeia și bărbatul împreună au dreptul la o familie.

Citesc și nu-mi vine să cred. Citesc și-mi dau seama că suntem o turmă de prefăcuți pentru care este mai important ce facem în spațiul privat celălalt decât fericirea lui. Pe unii dintre ei aș putea să-i înțeleg. În momente de impas, au luat calea bisericii și au găsit acolo răspunsuri la problemele lor. Iar Biserica Ortodoxă Română are o poziție foarte clară privind topicul. Și acest aspect îl pot înțelege, mai ales că după nouă ani de suferință, singurul loc unde m-am simțit fericită și cu adevărat eliberată de gânduri, dureri și întrebări existențiale a fost în moscheea din Abu Dhabi, unde-i o liniște care pe mine personal mă tratează de toate angoasele. Dar asta nu înseamnă că o să mă fac musulmancă sau că o să aprofundez Coranul. Nicidecum. Asta înseamnă că am găsit locul meu în lume unde sufletul meu mi-e mai ușor puțin și unde pot să mă încarc cu pozitivism. Dacă nu mi se întâmpla, poate nu credeam în divinitate, iluminare și ce mai vreți voi. Și admit că liniștea aia divină de la orice lăcaș de cult din lumea asta este atât de faină încât poți trece foarte ușor de partea religiei. Dar am zis că aș putea înțelege oamenii ăștia. Nu am citit cărțile sfinte ale cultelor, nici măcar Biblia ortodoxă. Nu-s pregătită. Dar cred eu că într-o formă sau alta, divinitatea – Dumnezeu, Allah, Buddha, Iehova etc zice același lucru: să fim fericiți în primul rând noi cu noi, apoi noi cu ceilalți.

Sunt absolut convinsă că am uitat să fim fericiți. Să ne bucurăm real și complet pentru noi, în primul rând. Fericirea înseamnă bunătate. Cum să zici că ești fericit când ție îți pasă de celălalt și de fericirea lui? De ce ne preocupă mereu celălalt? Nu înțeleg. Și nu înțeleg nici boicotul și o să explic de ce, cu toate calculele matematice. Nu o să fiu în România ca să merg la vot să ștampilez NU pentru simplul motiv că din matematica mea cea sumară lucrurile stau foarte simplu: atât BOR cât și PSD sunt organizați absolut militărește în teritoriu, au o capacitate de mobilizare incredibilă și din respect pentru toți prietenii mei din categoria LGBT aș vrea ca în istorie să nu rămână o statistică exclusiv pe bază de voturi pozitive pentru schimbarea Constituției. Presa internațională n-o să scrie că bula de online românească a ales hashtag boicot. O să scrie că noi, românii, mergem până în pânzele albe cu ortodoxismul și că alegem să le impunem celor din jurul nostru cu cine să își clădească fericirea și ce înseamnă familia.

În continuare mă întreb cum procedează oamenii ăștia care împart dreptatea pe internet privind situația fiecăruia de acasă când prietenele lor sunt bătute și umilite de bărbații lor, când copiii lor asistă la certuri interminabile, când unul din părinți înșeală pe celălalt pentru că s-a terminat fericirea în cuplu și o caută în altă parte nefiind în stare să își asume un divorț căci viața este a dracului de scurtă și când violul este consimțit de 55% din populația țării ca fiind din vina exclusivă a femeii. Și mă mai întreb cum mă judecă pe mine pe la spate, căci eu de niște ani nu mă afișez public cu niciun bărbat din viața mea, nu afișez public nicio relație de likeuit pe interneți cu #love și nu cred în instituția căsătoriei. Și cu toate astea, eu chiar mă consider un om foarte fericit.

Am scris textul ăsta după întâlnirea cu un prieten care e într-o depresie cruntă căci familia lui este asaltată de critici pentru orientarea lui sexuală. Mi-a spus că nu înțelege de ce trebuie să ne pese de fericirea altora. M-a întrebat de ce oamenii nu sunt ca mine. O să treacă și povestea asta cum au trecut toate. Aș vrea ca toată lumea să fie fericită cu cine îi place. Dar realitatea este că am ales să trăim într-o țară profund ortodoxă, analfabetă funcțional, asistată social într-un procentaj covârșitor, matriarhală, pentru care “dar ce-o să spună lumea“ e mai important decât ce simțim noi de fapt.

Of.

Write A Comment