Jumătate din mine este convinsă că reprezintă un scriitor ratat* care încearcă să împace raționalul cu creativul. Am un job de oameni mari, cinci zile pe săptămână, cu program fix. Am o pseudo-viață de artist boem după terminarea programului, care consumă cultură cu polonicul: văd cel puțin un performance din artele spectacolului și un film din categoria cinema de artă pe săptămână, ascult muzică de toate felurile în căștile de la birou și la pickup-ul de acasă, adorm cu Tananana pe fundal și mă trezesc tot cu ei, asta după ce mai citesc una-alta, de la belestristică la cărți de bucate. Locuiesc într-o casă mică și colorată. Beau vin constant și consum ceea ce generic numesc bere socială. Mă mai chinuie talentul cu cocktails homemade, suficient cât să mă laud pe Facebook. Călătoresc (aproape) singură pe mapamond și tot timpul mi se întâmplă câte ceva. Fug cam în fiecare weekend din București sub hashtag-ul #niciunweekendînBucurești și fac obsesii pentru bărbați care-s indisponibili emoțional, dar pentru această chestiune am o serie de prietene care-mi țin în frâu piticii din capul meu pe care îi cresc și-i înmulțesc singură. Asta când nu vorbește iraționalul în locul meu. Dar chestiunile astea le știți cumva, sunt toate la mine pe profil.

Numai că sunt momente când creativul lovește puternic raționalul și-i dă halucinații. De exemplu, se dă o după-amiază liniștită, petrecută în tihnă cu prietenii. Locul-i minunat, se aude un smooth jazz pe fundal, soarele apune printre clădirile de sticlă, eu sunt deja la al doilea Aperol Spritz.

Dintr-o dată, dispar din conversația de la masă, deși sunt încă fizic acolo, și vizualizez om drag stând la bar, învârtind în pahar un coniac, care se bucură de muzică.

Imaginația îmi joacă feste, n-are cum să fie la bar, așadar îi scriu rapid că-l cred iubitor de jazz, confesându-i parte din scena deja descrisă.

Câteva ore mai târziu, îmi pare că-l văd într-un magazin specializat în căști și accesorii audio, intru să-l salut, însă rămân la distanță, fascinată fiind de comunicarea non-verbală a corpului său. Testează probabil David Bowie căci magazinul are un spațiu generos dedicat artistului, își pune cu grijă căștile pe cap, închide ochii și își mișcă ușor capul, cu mâinile cântând imaginar la chitară. Eu zâmbesc uitându-mă la el și fac o poză mentală a ceea ce numesc fericire în stare pură. Sunt deranjată de un vânzător, el dispare.

Cred că nu-i bine ce fac. Îi spun că mi se pare că-l văd. Se bucură.

Doar că îl văd din ce în ce mai des în locurile pe care le vizitez pentru prima dată. Zâmbește, râde, e relaxat. Nu-nțeleg nimic. Apare, dispare. Săptămâni mai târziu, e fix ca în imaginația mea, doar că asta-i chiar realitate. Apare, dispare. Tot nu-nțeleg nimic, dar acum e ok. M-am convins că nu totul trebuie să fie de înțeles în viață. Și m-am mai convins că imaginația are o bază reală care pornește din niște trăiri ale noastre. Praf de vise, pulbere în realitate.

Dacă și voi sunteți ca mine, e ok. Chiar e ok, vă zic eu, după ani de întrebări și căutat răspunsuri. Lăsați imaginația să zburde, împărtășiți ceea ce vedeți, trăiți intens cu praful de vise. Realitatea e acolo, mereu. Vă aduce ea cu picioarele pe pământ când e cazul.

*după multe poezii scrise în liceu și arse una câte una într-o noapte când nu mi-am mai putut controla furia, încă mă așteaptă drafturile despre cei mai frumoși douăzeci de ani, ceva despre iubiri ratate din plictis și niște povești pentru copii.

Nimeni nu-i perfect. Nici măcar eu în imaginația mea.

Author

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial