La pas molcom este invitația Iuliei prin lume, pe urmele ei de călător: “M-am întors în Valencia o vreme, dar numai pentru a mă mai convinge o dată că mie îmi place s-o iau din loc. Din orice loc către oricare. Și a fost doar o chestiune de timp (foarte scurt) până să mă văd cu backpack-ul în spinare, cu cheile de la apartament predate proprietarei și cu biletul de avion cumpărat către Columbia. Dacă am reușit să fac pace cu mine însămi când am decis să mă întorc, asta am reușit-o numai și numai sub greutatea promisiunilor că mă voi pune pe povestit cele văzute și trăite pentru că altfel s-au întâmplat degeaba.

Iar dacă poveștile aici consemnate ajută ca fie și numai un om să se mai lepede de prejudecăți, să călătorească mai mult și cu o inimă mai deschisă, eu mi-am făcut treaba.”

Once upon a virtual travel s-a născut ca o idee de interviuri cu călători de profesie, care în acest moment nu mai pot străbate lumea pentru a aduna și a spune povești, dar sunt multe dintre ele deja trăite și povestite. Așadar, i-am invitat într-o călătorie virtuală, prin fotografiile și amintirile lor. Iată poveștile:

Pro sau contra călătoriilor virtuale. Argumentează.

Absolut pro, dar nu în contextul unei rivalități între ele și călătoriile reale. De fapt, dacă mă întrebi pe mine, între virtual și real nu există competiție, ultimul câștigă întotdeauna detașat. Cred, însă, că unul dintre cele învățate perioada asta este că, oricâte acuze i s-ar putea aduce lumii virtuale, ar fi nedrept să nu îi recunoaștem și meritele. Da, ne poate înstrăina până la demență. Da, poate să ne lipsească cu ușurință de florile de mai, de albastrul cerului sau de căldura umană. Da, ne atacă atenția și autocontrolul și ne poate subjuga fără drept de apel. Dar iată că în situații ca cea cauzată de covid-19, s-a dovedit unul dintre cei mai puternici aliați. 

Așa că, de ce am pierde contactul cu călătoriile și cu lumea doar pentru că nu mai putem ieși din casă? Până la urmă, chiar și un videocall cu o prietenă de peste hotare, pe care ai cunoscut-o, poate, într-un hostel și de care nu te-ai mai dezlipit următoarele două săptămâni… chiar și asta-i o călătorie. Iar de astfel de călătorii am avut parte berechet în lunile recente. Am călătorit (virtual) în Australia, în Mexic, în Columbia, în Spania, în Belgia, în Italia și în câte și mai câte alte colțuri de lume, la curent cu ce se întâmplă acolo, în contact cu oamenii pe care i-am cunoscut în călătorii și de care distanța nu a reușit să mă despartă.

Am călătorit (virtual) în Puerto Rico, în Japonia, Peru și în Africa, urmărind filme și ascultând muzică specifică acestor locuri care mă așteaptă și în care mi-am jurat că o să ajung în viața asta. Nu văd niciun motiv pentru care să nu ne dedăm călătoriilor virtuale atâta vreme cât îi recunoaștem limitările și nu le permitem să ne fure prea mult din momentul prezent, real.

Personal, îmi place foarte mult conceptul de Footsteps al celor de la New York Times, despre reluarea/refacerea călătoriilor unor muzicieni, scriitori, arhitecți, personaje din cărți, oameni care inspiră. Ce Footsteps ai urmat? Ce descoperiri ai făcut? Ce ți-ai dori să descoperi dacă abia acum ai aflat de tipul acesta de călătorii?

Îți spun sincer că nu auzisem încă de acest concept, dar mi se pare genial. Eu am luat-o, însă, în sens invers în ultimele luni. Mai întâi am cunoscut Columbia și m-am îndrăgostit nebunește. Apoi, ajunsă acasă, am devenit o cititoare compulsivă a lui Gabriel Garcia Marquez, ascultându-i toate interviurile și devorându-i toată articolele de presă. Ca și cum ascultându-i accentul sau recunoscând locurile columbiene din scrierile lui m-aș teleporta înapoi acolo.

Și simt că asta-i cumva o ordine mai firească: să ajungi într-un loc nou cu mintea ca o foaie albă, fără nicio așteptare, fără nicio prejudecată, (dacă ai tupeu) fără niciun plan. Apoi, de fiecare dată când ți-e dor, să te întorci în locurile în care ți-ai lăsat bucăți de inimă, cu ajutorul artei care-a vorbit deja despre locurile respective.

Aș vrea să facem o călătorie în mașina timpului împreună. Unde ai vrea să călătorești, având trei destinații: una pentru trecut, una pentru prezent și una pentru viitor?

Bineînțeles că, în prezent, aș fi vrut să fiu acolo unde trebuia să fiu dacă neprevăzutul și pericolul nu își băgau coada și nu ne țintuiau pe toți în case, închizând frontiere. Aș fi fost într-un loc izolat, din zona rurală a Angliei, luând parte la un curs intensiv, de trei luni, de budism. Dar asta e, mă mulțumesc cu locuința primitoare a familiei, cu meditațiile solitare de dimineață și cu vizitele în București, care îmi par acum aventuri în toată puterea cuvântului.

Trecutul nu l-aș schimba deloc. Am trăit experiențele pe care le-am vrut, atunci când le-am vrut (sau când am putut) și nu aș adăuga nimic pentru că știu că asta ar însemna să renunța la ceva. Nu, mersi.

În ceea ce privește viitorul, aș vrea să fiu în România, dar într-un viitor îndepărtat, când lucrurile, pe toate planurile, o să ia forma țării și societății la care visăm cu toții. Sunt nedreaptă, știu: vreau să-mi iau tălpășița câtă vreme concetățenii mei se luptă cu corupția, cu inegalitatea, cu nedreptatea, cu acreala încrustată atât de adânc în atitudinea noastră, și să mă întorc când lucrurile vor arăta frumos. Iar de arătat, vor arăta cu siguranță. N-am nicio îndoială. Am fost plecată aproape cinci ani din țară, iar ce am găsit la întoarcere nu mai are nimic de-a face cu ceea ce-mi aminteam din Bucureștiul studenției mele. Și poate-i greu de acceptat pentru cineva care a rămas aici toți anii ăștia, dar, după cum văd eu lucrurile, ne îndreptăm vertiginos către țara în care oricare dintre noi s-ar vedea peste ani, fără niciun regret, numărându-și ridurile și nepoții.

Continuăm călătoria imaginară, tot sub presiunea timpului. Dacă ai avea buget nelimitat, însă doar 24 de ore, ce itinerariu ai alege? Menționează și de unde pleci.

Ah, în primul rând, ca să pierd cât mai puțin din cele 24 de ore, aș închiria cea mai rapidă rachetă posibilă care să mă ducă pe malul Caraibilor. Și aș sta acolo, îmbătându-mă de hazul cu care tratează oamenii viața, privindu-i cum încep să-și unduiască șoldurile de la prima insinuare acustică a ritmurilor de salsa, ascultându-i vorbind tare și pasional și cochetând fără nicio reținere, orbi la orice normă de discreție. Aș sta să ascult valurile și păsările, să urmăresc briza care deranjează continuu frunzele de palmier și să plec urechea la vânzătorii care mă îmbie cu tot soiul de cocktailuri servite în nucă de cocos. Cam asta ar fi din partea mea. 😀

Care este cartea despre călătorii pe care ți-ai dori foarte mult să o fi trăit din propria experiență?

Dacă „Narcis și Gură-de-Aur” a lui Herman Hesse poate fi considerată carte de călătorii, mă bag. Poate pentru că mă identific cu drumul prin viață și prin lume al personajului. Parcursul lui a fost o călătorie continuă, pe tot întinsul Germaniei, locul de sorginte al autorului (deși poți înlocui Germania cu orice alt colț de pământ și chiar cu pământul întreg). Și-a închinat primii 30 de ani de viață aventurii, a fugit de compromis cât a văzut cu ochii, s-a închinat altarului simțurilor și al ideilor, s-a lăsat îndrumat de instincte primare fără să își ignore, însă, niciodată nevoia imperioasă de a da un sens vieții. S-a lăsat purtat de voia anotimpurilor, de simpatia oamenilor care i-au tăiat calea, s-a bucurat de mirosul primăverii și de compania domnișoarelor care cu greu îi rezistau, în aceași măsuri și intensitate cu care suferea atunci când viața, în constanta ei impermanență, își amintea să-l pună la locul lui. 

Gură-de-Aur a călătorit, a cunoscut lumea și s-a cunoscut pe el însuși până când… a obosit. Până când și-a dat seama că nu mai poate continua să acopere vocea creației care-l obliga să se întoarcă la mănăstirea de unde plecase și să învețe rutina, calmul, plictiseala, constanța. Nu a renunțat niciodată la călătorii, nici chiar când „s-a așezat la casa lui”, dar, după trecerea primei tinereți, setea de aventură și necunoscut se întorcea înapoi în lume plecând, însă, dintr-un teren interior solid.

Cum îți hrănești dorul de călătorii în această perioadă?

Rememorez și scriu despre cele trăite pe alte meleaguri, din ultimii cinci ani de viață. Mă uit pe poze și contactez oamenii dragi pe care i-am cunoscut. De fapt, perioada asta mă ajută enorm să integrez toate lucrurile trăite, să le aștern pe hârtie, să le privesc retrospectiv, să îmi dau seama unde am greșit, unde am procedat bine și ce vreau să schimb de-aici înainte.

Bineînțeles că îmi fac planuri cu duiumul, dar încerc cu toate puterile să nu uit să apreciez perioada asta de calm și să o iau cu toate lucrurile bune cu care mi se oferă. Că știu că o să treacă. Ca toate celelalte.

Toată lumea cere călătorilor de profesie tips&tricks. Eu aș vrea o idee despre ce înseamnă pentru tine “guilty pleasure” într-o călătorie.

Ah, empatizez la infinit cu tine din momentul în care ai scris întrebarea aceasta. Fără nicio intenție să dau de pereți cu importanța tips&trick-urilor (care ajung la noi prin bunăvoința celor care au fost, au văzut și, probabil, au pățit-o), călătoriile ar trebui să fie mult mai mult decât urmarea, cu literă de lege, a celor de dinaintea ta. 

Și îmi vine în minte exact guilty pleasure-ul de care sunt cea mai mândră atunci când călătoresc, cu exemplele aferente. Eram în Mexic cu sora mea, în cea mai lungă vacanță împreună, iar eu dădeam pe-afară de stres și griji pentru a vedea cât mai multe, a ne simți cât mai bine și a scoate tot ce puteam mai bun din cele trei săptămâni petrecute atât de departe de casă. De circa trei ori pe zi, refăceam planurile zilelor următoare și țineam evidența celor pe care le mai aveam de văzut, iar tulburarea la care mă supunea obsesia de a nu „greși” cu ceva planul mă ușura vizibil de mare parte din plăcerea călătoriei în sine. Până într-o zi, în orașul Mérida când, făcând planul pentru ziua următoare și perfect conștiente că trebuia să vedem Chichén Itzá (una dintre cele șapte minuni ale lumii, probabil cel mai vizitat obiectiv turistic al Mexicului, așa și pe dincolo…), sora mea scoate pe gură ceea ce, fără ca măcar să știu, voiam cel mai mult să aud: „Nu prea am chef să merg, am tot alergat ca nebunele zilele astea. N-are nimic dacă rămânem o zi în hostel și ne relaxăm. Avem și piscină, ce naiba! Hai să nu mergem la Chichén Itzá.” 

Dacă aș putea descrie ușurătatea inimii mele la auzul acelor cuvinte și liniștea care s-a lăfăit și a dospit în interiorul meu ziua următoare, în jurul piscinei… 

Îmi mai amintesc de călătoria în Columbia în care am ratat cel puțin 20 de trebuie-văzute pentru că m-am simțit atât de bine într-un sat hippie de la malul mării încât nu am putut pleca de-acolo nici picată cu ceară, preț de trei săptămâni. Pur și simplu nu mă lăsa inima.

Asta consider eu un guilty pleasure de zile mari în călătorii: să îți permiți să NU vezi lucruri pentru care știi că vei fi privit dezaprobator („Cum? Ai fost în Paris și nu ai intrat în Luvru? Ți-ai pierdut mințile?”), să-ți iei zile de nefăcut nimic și să ai curajul să te mai pui de-a curmezișul planurilor bătute în cuie. Ca în viață, de altfel.

Once upon a virtual travel devine o categorie a Idei roșcate, unde adun povești ghidate de întrebări și curiozități ale mele cu și despre călătorii.

Toate fotografiile aparțin călătorului de profesie, Iulia Hau. Pe Iulia o găsiți aici.