Once upon a virtual travel

Once upon a virtual travel: Alina Cătălina Bănuleasa

Pinterest LinkedIn Tumblr

Dintr-una din călătoriile ei, Alina Cătălina Bănuleasa mi-a trimis un postcard cu cel mai frumos cuplu de bătrânei pe care l-am văzut eu vreodată și un mesaj pe măsură. Și de atunci, am realizat că poveștile ei din călătorii pe care le prezintă momentan într-o formă grafică specifică ei pe InstaStories ascund, de fapt, un povestitor extraordinar care va scrie, la un moment dat, despre toate acele trăiri pe care le surprinde în călătorii.

Once upon a virtual travel s-a născut ca o idee de interviuri cu călători de profesie, care în acest moment nu mai pot străbate lumea pentru a aduna și a spune povești, dar sunt multe dintre ele deja trăite și povestite. Așadar, i-am invitat într-o călătorie virtuală, prin fotografiile și amintirile lor. Iată poveștile:

Pro sau contra călătoriilor virtuale. Argumentează.

Da. Faza e că, cumva, m-am forțat să mă gândesc puțin, să nu răspund instinctiv. Ș-apoi am scris nu, ș-apoi mi-am zis “dar poate, cine știe”… 

Ș-atunci, na, răspusul meu este că nu sunt nici pro nici contra, daca pot alege (și tu sigur o să zici no shit, Miss Obvious), dar evident aleg să călătoresc normal. 

Am stat și m-am gândit când aș călători virtual și faza e că în perioada ce a trecut, nu am făcut-o. Am călătorit prin amintirile mele, prin filme, prin cărți (nu aș vrea să se creadă că am rupt și cărțile în două), dar nu am intrat în vreun tur virtual d-ăla. Deși, având în vedere cu ce mă ocup (n.e.: design thinking), am avut discuții dese pe tema VR-ului și călătoriilor sau, mă rog, fiind în vacanțe, pe augmented experiences. 

Ce trebuie totuși știut este că pentru mine călătoriile sunt cu mult dolce far niente (și când spun expresia asta, aproape de fiecare dată, îmi aduc aminte de o băncuță și un chiparos într-un vârf de deal din curtea unei abații din Toscana, din 2012, și, mult mai des și mai frecvent, de “Call me by your name”). 

Dolce far niente-ul ăsta pentru mine înseamnă să simt locul. Să mă pierd așa, fără vreo agendă sau plan, să mă las purtată pe străzi, de timp, locuri și întâmplări. Las vacanța să vină la mine. Sunt totuși lucruri pe care vreau să le văd, muzee care au program, piese de teatru care încep la o anumită oră, pentru astea mă mai și grăbesc. 

Ș-atunci, partea virtuală a călătoriilor la mine nu merge mână în mână cu ce e călătoria pentru mine. 

Cred însă că vor fi momente când voi călători și așa, pentru a cunoaște lucruri pe care altfel nu le pot cunoaște. Să zicem, în mod exagerat, ultimele triburi de canibali din Papua. Mă rog, se înțelege că mă refer descoperiri, nu la călătorii.

Personal, îmi place foarte mult conceptul de Footsteps al celor de la New York Times, despre reluarea/refacerea călătoriilor unor muzicieni, scriitori, arhitecți, personaje din cărți, oameni care inspiră. Ce Footsteps ai urmat? Ce descoperiri ai făcut? Ce ți-ai dori să descoperi dacă abia acum ai aflat de tipul acesta de călătorii?

Hm. M-ai prins. Nu cred că am făcut altfel de footsteps decat cele în care descoperi câte o parte din ceva oraș, clădire, cartier etc. Și asta doar când merg cu câte cineva care mă urnește. Cel mai memorabil a fost cel din Veneția în cartierul evreiesc și Cannaregio și îmi aduc aminte cât de mult mă minunam de poveștile frumoase spuse și de câte sunt în Veneția pe care nu le știam, la a treia mea vizită atunci.

DAR! Exista un dar, îmi place să merg în locuri și case și cafenele vechi, unde pe vremuri se petreceau scriitori, oameni memorabili ai acelori vremuri, care și-au păstrat numele în istorie, și să îmi imaginez cum era pe vremea aia: oare ce fel de zumzăială era, oare ce mâncare era, oare cum erau discuțiile și care erau găștile de prieteni și ce muzică se asculta…

Cel mai recent frecvent loc vizitat anul trecut este Cafe Central din Viena, căci se pare că l-am descoperit târziu, odată cu regăsirea unei altfel de Viena.

Și fac asta des, când mă mai duc în locurile oamenilor de pe atunci. Descopăr, cred eu, adică ce îmi place mie în călătoriile astea, sunt poveștile, desigur, oricât de cliche și la îndemână sună. 

Aș vrea să facem o călătorie în mașina timpului împreună. Unde ai vrea să călătorești, având trei destinații: una pentru trecut, una pentru prezent și una pentru viitor?

Aș vrea să merg unde am tot mers în lunile astea din urmă, mă rog, în amintirile în care am mers: California, într-un loc de suflet de acolo, în Carmen by the Sea, unde în ultimii trei ani am ajuns în mai. 

Acolo m-aș duce acum. Dacă m-aș putea teleporta. Și, de fapt, asta fac des când mă uit la fotografiile de acolo sau când mai ascult muzica pe care o ascultam pe acolo și câteva melodii care mi-au rămas agățate ca ancore pentru locurile alea.

M-am dus și m-aș duce acolo pentru că, oricât de snob poate suna, căci, na, how fancy. Însă nu este despre asta, căci nu cred că am dat niciodată bani aiurea sau făcut excese.

Faza cu locul ăla, care de fapt nu este doar ăla, este ca un traseu, mai degrabă, o călătorie care pe mine m-a făcut să mă găsesc. Traseul este din Grand Canyons (prima dată a fost North Rim, anul trecut South și Skywalk observatory) cu mașina tocmai până în Carmel, unde, în 2018, când am ajuns după o călătorie cel puțin provocatoare și cu multe pentru mine, singură de fiecare dată, m-am găsit într-o liniște și pace. Dintr-o cumva agitație și tumult, am ajuns la final aici, unde am găsit ceva. Și locul ăla are această cupolă, inception, stare de bine a mea cu mine. E cum ar fi un loc de naștere, oricăt de exagerat poate suna.

Și cred că am locuri în călătoriile mele în care revin pentru așa ceva, pentru locul în care am ceva: regăsit, găsit, făcut, cunoscut, mâncat etc. 

Recomand traseul ăsta, pe cât se poate, singur: Canioane, oricare, stat acolo, eventual cu cortul, apoi condus pana la Carmel și stat acolo 3-4 zile.

Apoi, călătoria pentru viitor pe care aș face-o dar nu o să pot, ar fi Camino de Santiago, unde am fost anul trecut și am făcut doar aproape jumătate din el. Ș-acolo aș reveni des. Faza e ca oamenii care-l fac, pe care i-am întâlnit, au tot revenit. Și, cumva, simt nevoia să merg din nou. Desigur că pot merge și la noi pe cărări, și o să merg, dar nu e același traseu, cu experiențele de acolo, cu locurile descoperite și multe altele. 

Continuăm călătoria imaginară, tot sub presiunea timpului. Dacă ai avea buget nelimitat, însă doar 24 de ore, ce itinerariu ai alege? Menționează și de unde pleci.

24 de ore? Ce chestie, am stat și m-am gândit la tot felul de destinații d-astea inaccesibile și, na, buget nelimitat, dar apoi mi-a venit asta în minte, căci totuși aș vrea să mă simt bine, să simt și să mă bucur de timp. Să mă pierd acolo. Și, oricât de nelimitați ar fi banii, cred că presiunea timpului mă face să aleg Marocul. Mai exact Marrakech unde seara m-aș pierde în vibrația pieței Jemaa el Fna. Dimineața aș bea un smoothie de avocado, mango și fructul pasiunii de 8 dirhami, aș mânca o pită d-aia mega uleioasă și m-aș așeza la o bodegă/terasă de pe vreo străduță pierdută și aș mânca ceva din multitudinea de castronele (desigur aș merge și în Medina într-un riad).

Apoi m-aș duce la muzeul de fotografie unde m-aș pierde puțin și aș sta să simt cum bate vântul printre perdelele de acolo și, în final, aș bea o cafea pe terasa muzeului, unde, de fiecare dată, întâlnești cele mai simpatice cupluri de bătrânei francezi, turiști și ei.

Care este cartea despre călătorii pe care ți-ai dori foarte mult să o fi trăit din propria experiență?

Hm….Recent m-am îndrăgostit de cartea lui Yalom “Călătoria către sine” și de felul lui de a spune povești. Pe măsură ce îi citeam amintirile din vacanțe, îmi imaginam și îmi aduceam aminte de acele locuri în care fusesem și eu, dacă aș fi făcut călătoriile cu el/ei, să le fiu partener de drum, ca o pasăre. 

Cum îți hrănești dorul de călătorii în această perioadă?

Ei, iată cum am răspuns eu înainte să ajung la întrebarea asta 🙂

Toată lumea cere călătorilor de profesie tips&tricks. Eu aș vrea o idee despre ce înseamnă pentru tine “guilty pleasure” într-o călătorie.

Să mă duc în aceleași locuri în care am mai fost, am mai mâncat, revizitez cafenelele, revăd locuri și refac traseele întocmai uneori, chiar cu rutina aia enervantă poate pentru unii, pe care, cumva, nu ți-o poți permite în călătorii, căci în călătorii descoperi. 

Pentru mine guilty pleaser-ul este să mănânc acele clătite pline de unt și sirop la o cafenea în Carmel sau să mănânc o Shakshuka super bună în agitatul The Riding House Cafe din Londra sau să stau una din cele câteva ore petrecute în Stanford, la Wind Hover, grădina japoneză, care este practic o construcție gândită pentru meditație și relaxare.

Once upon a virtual travel devine o categorie a Idei roșcate, unde adun povești ghidate de întrebări și curiozități ale mele cu și despre călătorii.

Toate fotografiile aparțin călătorului de profesie, Alina Cătălina Bănuleasa. Pe Alina Cătălina o găsiți aici

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial