Tipografia a funcționat aici până în anii 1923, în special pentru tipărirea cărților și revistelor timpului. După această dată, clădirea a fost vândută și spațiul de la parter a fost transformat în mai multe prăvălii, inclusiv o croitorie, o șoșonerie, o ceasornicărie, o băcănie și o cafenea.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, parterul a revenit temporar la funcția sa inițială de tipografie. După război, Energiea a trecut printr-o serie de schimbări, inclusiv ca restaurant și bar. În cele din urmă, a fost transformată într-o cantină a Ministerului de Interne în timpul regimului comunist, puternic avariată în timpul mineriadelor, ca apoi să revină la funcția de restaurant/pub în mai multe variante. Din 2012, aici este stabilimentul pentru Energiea, nu ca Stabiliment de Arte Grafice, ci ca stabiliment de informare și experiment urban.

Energiea a rămas unul dintre reperele hip ale orașului, fiind la limita de intrare în Centrul Vechi, pe care localnicii l-au „abandonat” turiștilor, unde atmosfera caldă din timpul zilei face ca spațiul să fie un loc foarte fain de întâlnire, cu terasă spațioasă și interioare numeroase, iar seara, să se transforme în locul în care să te vezi cu prietenii.

Fără îndoială, spațiul este încă loc de întâlnire a comunității creative din oraș, pe care o descoperi stând la povești la cafea, limonade cu infuzii diferite, cocktailuri sau marca înregistrată a locului – cartofii prăjiți serviți ca tapas, cu numeroase sosuri. Aici, cafeaua poartă semnătura Julius Meinl, o poveste care a început la Viena cu mai bine de o sută de ani în urmă și care își găsește perfect locul în acest stabiliment de nou și vechi, comunitate creativă și spațiu de întâlnire.

2. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: Memorialul Holocaustului, ca să nu uităm

Imediat cum traversezi micul colț al străzii Brezoianu, descoperi această piațetă cu bănci pentru public și o clădire masivă, impunătoare, și aproape îngropată în pământ. Ea amintește de buncărele în care evreii au fost ținuți, are scări inegale, și te așteaptă cu o ușă deschisă larg. În interior, lumina intră printre niște piloni, iar pereții sunt înconjurați de nume. E o liniște apăsătoare, deși bulevardul vuiește la doar câțiva pași de aici.

Peter Jacobi este arhitectul care a gândit întreg complexul dedicat Memorialului Holocaustului din București, o poveste extrem de dureroasă inclusiv pentru România, de unde au fost deportați câteva sute de mii de oameni.

Ansamblul memorial mai cuprinde două instalaţii artistice realizate cu pietre de mormânt desacralizate din cimitirele din Odessa şi Bucureşti şi cinci sculpturi situate în jurul incintei centrale, o Coloană Memorială, unde pe fiecare latură a Coloanei se află câte o literă, care, împreună, formează cuvântul „Zachor” – „Aminteşte-ţi”; Steaua lui David – simbol al poporului evreu, în perioada Holocaustului evreii fiind obligaţi să poarte steaua galbenă a lui David, ca semn distinctiv, pentru a fi persecutaţi; Roata Romilor, care evocă originea indiană a acestora; Via Dolorosa – care simbolizează o cale ferată, cu trimitere la trenurile morţii ce au urmat Pogromului de la Iaşi din 1941, dar şi la modul în care au fost deportaţi evreii şi romii în lagărele din Polonia şi Transnistria, și Epitaf – sculptură compusă dintr-un container masiv din fier, în interiorul căruia se găsesc fragmente de rocă tăiate pe o latură, inspirată de buldozerele ce împingeau cadavrele schingiuite ale victimelor. Aici, vizitatorii pot depune, potrivit obiceiului evreiesc, câte o piatră.

3. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: o plimbare pe lângă Dâmbovița

„Dâmboviţa, apă dulce,
Cine o bea, nu se mai duce!” –  ofițerul austriac Enrich Winterhalder, 1846

Am mai spus-o și în alte contexte, când am făcut ocazional tururi cu străini prin București, că o plimbare pe pietonala creată pe malurile Dâmboviței îți arată o perspectivă a Bucureștiului de altădată, reușind să surprindă de la o distanță optimă frumusețea deseori apusă a clădirilor cu valoare arhitecturală, într-un mix de grafitti, pescari amatori și clădiri noi, care se remarcă în zare, din sticlă și oglindă, care să ne amintească anul în care suntem.

Dâmbovița nu a arătat tot timpul așa – mai mult, pe la 1800, primăvara, din cauza topirii zăpezilor și a ploilor, râul inunda cartiere și mahalale întregi, și făcea loc unor serii de lacuri, o bucurie pentru copiii din mahalalele Bucureștiului. Lucrurile acestea se întâmplau și pentru că exista un număr mare de mori de cereale care sufocau malurile Dâmboviței în secolul al XVIII-lea, căci zăgazurile morilor duceau la depozitarea în râu a unei cantități mari de nămol. Însă după inundația din 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a convocat la București pe șeful misiunii franceze pentru lucrări publice, Aristide Dumont, pentru a elabora un proiect de canalizare a Dâmboviței. Lucrările au început mult mai târziu, abia pe 2 noiembrie 1880, când domnitorul Carol a dat undă verde începerii lucrărilor.

Practic, a fost săpată o nouă albie, cu o adâncime mai mare de 6 metri, iar brațele secundare și insulele din mijlocul râului au fost eliminate. Până în 1889, au fost construite șapte poduri din piatră și cinci poduri metalice. Astfel, Dâmbovița a fost redirecționată să curgă liniștită, fără a mai pune în pericol locuitorii orașului, și a fost racordată și la scurgerile canalizării bucureștene. Povestea mai nuanțată o puteți descoperi aici.

Mai mult, așa cum știu că s-a întâmplat și la Londra, construcția metroului a mutat râul sub două magistrale și două pasaje, cel pietonal de la metrou, dar și pe sub pasajul rutier dintre Universitate și Unirii. Povestea completă, aici.

O altă resursă foarte faină este grupul de Facebook Dâmbovița, apă dulce, unde fotograful Andrei Bîrsan a creat un autentic album de familie al Dâmboviței, documentat de mai bine de 40 de ani. Povestea lui, aici.

4. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: Parcul Izvor, cimitirul cartierului Uranus 

O altă poveste tragică din București este cartierul Uranus, distrus aproape în totalitate pentru a se construi Casa Poporului. Oficial, pe malul drept al râului Dâmbovița, situat între Piața Operei și strada Uranus, se afla cartierul Izvor, un complex arhitectural deosebit de valoros. În 1986, la ordinul personal al lui Ceaușescu, acest cartier a fost demolat într-un mod abuziv, cu toate că această distrugere nu fusese prevăzută în niciun proiect oficial.

Mai mult, Parcul Izvor s-a ridicat pe una dintre cele mai vechi mănăstiri din țară,  înființată și ctitorită de Mihai Viteazu. Biserica Mihai-Vodă ar fi suferit aceeași soartă dacă nu ar fi fost pentru protestele intelectualilor și memoriile trimise la diverse instituții. Într-un compromis menit să facă loc Casei Poporului și zonelor verzi din jurul acesteia, dar și să satisfacă protestatarii, autoritățile au hotărât să mute biserica, împreună cu clopotnița, de pe dealul unde a fost construită de Mihai Viteazu. Clădirea a fost relocată spre est, pe o distanță de 289 de metri, până la strada Sapienței, unde a fost ascunsă de vedere în spatele unor blocuri. Astfel, biserica a fost salvată.

După ce Ceaușescu a demolat tot ce îi stătea în cale, conform documentelor, regimul comunist avea planuri de a construi o mare sală de conferințe și de recepții pe locul fostului deal, dar proiectul a fost abandonat după Revoluția din 1989, iar zona a rămas neamenajată.

Noul maidan a fost transformat în Parcul Izvor în anii ’90, când au fost amenajate alei asfaltate și au fost plantați copaci, fiind un spațiu de promenadă similar cu parcurile din străinătate.

5. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: strada Grădina cu Cai

Strada aceasta amintește extrem de discret felul în care Bucureștiul trăia odinioară, însă doar cu un nume de stradă, fără nicio mică istorie spusă trecătorilor. În epoca când strada principală din București era Podul Mogoșoaiei, în zona Pieței Kogălniceanu se găsea un loc numit Grădina cu Cai.

Această grădină era celebră pentru spectacolele de circ, teatru și muzică, atrăgând oameni de toate clasele sociale, de la boieri la negustori și moftangii orașului. În această grădină, se desfășurau reprezentații cu cai dresați și carusele, iar Anton Pann cânta alături de taraful lăutarilor de la Cafeneaua lui Panait din mahalaua „Scaune”. La începutul anilor 1900, o parte din această grădină a fost demolată pentru a face loc pentru bulevardul Calea Victoriei, iar strada Grădina cu Cai a fost redenumită Pompiliu Eliade și ulterior a revenit la numele original. Întreaga poveste a străzii o descoperiți aici.

Acum, n-ai loc de mașini și grafitti, o parte dintre casele rămase sunt complet avariate și lăsate în paragină, și totul pare totul o poveste demult apusă, care însă rămâne și cu noi, cei de acum, dacă reușim să ridicăm privirea.

6. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: Piața Kogălniceanu și scările de bloc

Piața Kogălniceanu are un farmec aparte, datorat poziționării sale și a piațetei din jurul statuii lui Kogălniceanu – o lucrare de artă în sine, semnată de Oscar Han, care o anconrează foarte bine în alte vremuri, indiferent de modificările din jurul ei.

Piața a apărut în urma secționării bulevardului Elisabeta, continuare a axei est-vest, spre finalul secolului al XIX-lea, când Grădina cu Cai de care am menționat anterior  a fost înlocuită de piațeta modernă și occidentală pe care o știm acum, aflată la intersecția cu Calea Plevnei (vechiul Pod de Pământ).

Mai este de menționat că întreg Bulevardul Elisabeta era un punct veritabil de distracție în epocă, fiind aici deschise hoteluri, restaurante, cinematografe și alte spații de petrecere a timpului liber, după cum puteți descoperi în acest articol.

Inițial doar gazonat și amenajat floral, centrul pieței va primi, în 1936, statuia marelui om politic Mihail Kogălniceanu, opera lui Oskar Han. Pe aici, până în anii 1950, a circulat tramvaiul, linia fiind ulterior scoasă din uz și lăsând locul mașinilor și autobuzelor.

Vă mai încurajez să intrați în scările de bloc de pe acest bulevard, dacă ușile sunt deschise. Veți descoperi în aceste imobile vechi feroneria inițială, inclusiv a casei liftului, precum și pardoseli impresionante, unele chiar din marmură. Dacă vă pasionează arhitectura, există o documentare făcută despre blocurile în zonă, pe care o puteți descoperi aici.

7. La pas prin Bucuresti – zona Izvor: legenda restaurantului Cireșica

Restaurantul Cireșica este una dintre legendele Bucureștiului, despre care am mai povestit și cu alte ocazii, chiar aici, pe blog. Pe bulevardul Elisabeta, la numărul 69, vizavi de liceul Gheorghe Lazăr, Cireșica era locul în care se întâlneau la bere actorii de la Teatrul Bulandra, dar și locul în care petrecea „boema geniilor în devenire”, după cum zice Constantin Olariu în „Bucureștiul monden” (Editura Paralela 45)”. La Cireșica cânta și unul dintre cei mai mari lăutari ai perioadei interbelice, lăutarul Zavaidoc, o somitate în ale muzicii în perioada interbelică. Găsiți aici cum Zavaidoc a pus Cireșica pe harta petrecerilor bucureștene.

Însă legenda spune că aici era un veritabil bordel, care a luat foc la un moment dat, iar localnicii (mai exact administratorul blocului unde este poziționat Cireșica) își amintește că focul a fost pornit de un colonel care aflase că fata lui se afla printre prostituate. Cine voia să intre la bordel, cerea o „Lămâiță”, numele cofetăriei de peste drum, și era condus în camerele din spate.

Orașul luat la pas într-o zi de toamnă călduroasă, în mijlocul săptămânii, când lumea mai mult se grăbește decât își ia răgaz să observe, e un cadou neașteptat. Cu puțină răbdare și două ore la dispoziție, poți avea o călătorie în trecutul nu foarte îndepărtat al urbei, făcând trecerea cu ajutorul locurilor ca Energiea care încă păstrează elemente de la 1915, clădirilor care au trecut deja prin renovări și strălucesc pe bulevard, sau practicând un exercițiu de imaginație cu spațiile părăsite, închipuindu-ți forfota anilor de glorie din București.