Legende urbane: Pierdut bărbat la “cofetăria” Ciresica. Altfel de București.

Spre surprinderea mea, Bucureștiul nu beneficiază de o istorie bogată în legende urbane, mituri și povești înfricoșătoare care să te atragă magnetic către explorare. Ce-i drept, nici nu le-am căutat ca să le pot găsi și povesti. Sau pur și simplu nu sunt eu ancorată în zona de legende urbane bucureștene, dar încet-încet le descopăr.

Așadar, deunăzi, am pornit într-o vânătoare de povești, care urmează să se concretizeze într-un tur ghidat de legende urbane ale capitalei, pe care îl va prezenta Sori. A fost cea mai bună investiție de timp pe care am făcut-o în ultimele două luni, care a inclus râs sănătos, mirosuri și miresme, și un București de care habar n-aveam și pe care m-am bucurat să îl descopăr.

Să vă povestesc. Pe bulevardul Kogălniceanu, la numărul 69, vizavi de liceul Gheorghe Lazăr, a fost bistro Cireșica.  În vremurile studenției mele, am băut niscavai cafele pe acolo, doar pentru legenda urbană care înconjoară locul.

Presa locală relatează următoarele: “E vorba pur si simplu despre cunoscutul restaurant “Ciresica”. Vecina de bulevard cu “Lamaita” – cofetaria in care si-au indulcit pauzele scolarii de la “Lazar”, unde troneaza acum un magazin de mezeluri (n.red., acum e Mega Image), “Ciresica” e locul in care se intalneau la bere actorii de la “Bulandra”. Este restaurantul cu gradina si balcoane in care petrecea “boema geniilor in devenire”, dupa cum zice Constantin Olariu in “Bucurestiul monden” (Editura Paralela 45)”. La Cireșica cânta și unul dintre cei mai mari lăutari ai perioadei interbelice, lăutarul Zavaidoc, o somitate în ale muzicii în perioada interbelică. Găsiți aici cum Zavaidoc a pus Cireșica pe harta petrecerilor bucureștene – omul pur și simplu făcea băi de mulțime.

Mai mult decât atât, majoritatea articolelor pe care le găsești online despre Ciresica se învârt în jurul boemiei și a artelor frumoase, cele mai dese mențiuni fiind legate de spectacolele de teatru care se jucau la Bulandra și care se udau bine ulterior la Ciresica. Adevărul povestește tare frumos cum se consuma alcoolul la Ciresica pe vremuri: “Ciresica – celebritatea acestei cârciumi vine din postarea ei în imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generaţii de artişti celebri s-au oprit la Cireşica după repetiţii, pentru „una mică”, şi au plecat de acolo două zile mai târziu. La Ciresica se obişnuia să bei vinul pe „doape”, adică atunci când comandai o sticlă de vin ţi se lăsa dopul, pe care îl băgai în buzunar. Dimineaţa la notă, numărul dopurilor din buzunar trebuia să corespundă cu cel al sticlelor de pe notă. Din gama „poveşti cu celebrităţi”, la Ciresica vodka se servea în pahare mari de apă, iar apa în pahare mici de vodkă, astfel că, pentru privitorii neavizaţi, „maeştrii” păreau că beau multă „apă” cu puţină „vodkă”. Locaţia a fost scoasă şi ea la vânzare la un moment dat, s-a redeschis renovată într-un stil ce o facea o altă cafenea din Bucureşti, practic singurul lucru autentic rămas fiind numele. Apoi s-a închis din nou.”

Însă la Ciresica se mai întâmplau și alte lucruri: era un veritabil bordel. Unele legende spun că bordelul era la Lămâița, fix peste drum (actualul Mega Image). Altele spun că decandența se întâmpla la bistro Ciresica. Cert este că Ciresica a luat foc la un moment dat, iar localnicii (mai exact administratorul blocului unde este poziționat Ciresica) își amintește că focul a fost pornit de un colonel care aflase că fata lui se afla printre prostituate. Cum altfel să oprești decadența dacă nu prin a-i da foc? N-am găsit nicăieri documentată povestea focului de la Ciresica, însă în timp ce făceam această incursiune în ale perioadei interbelice, fix pe trotuarul din față am găsit poza portret a acestui bărbat.

Îmi pot doar imagina că dumnealui și-a pierdut sufletul printre fetele bine intenționate de la Ciresica, iar regăsirea lui într-un aprilie călduros din 2018 e un fel de semn că legendele urbane au niscavai adevăr. Mi-l și imaginez singur și trist la o masă, trăgând de o bere, așteptând să-i vină doamna care-i ocupă mintea și trupul. O “amandină proaspătă”, căci asta era parola. Sau cel puțin așa spune legenda urbană.

Ce e o legendă urbană? Wikipedia zice că “Legendele urbane sunt povestiri ale folclorului contemporan, un tip de legendă sau tradiție populară, uneori asociată unei superstiții, care, în ciuda faptului că conține elemente supranaturale și neverosimile, se prezintă ca o cronică a unor fapte și întâmplări reale care se petrec în actualitate. La baza legendelor urbane pot exista întâmplări luate din realitate și exagerate, distorsionate și îmbogățite cu evenimente fictive și fabuloase. Sunt transmise în general prin viu grai, internet, unele posturi de radio și televiziune și au o mare acceptabilitate în rândul tinerilor. Transmițându-se prin grai o legendă urbană poate avea o multitudine de variante, depinzând de narator și de ascultător. Termenul de urban se folosește pentru a le deosebi de legendele din foclor aparținând credințelor străvechi, care nu mai sunt de actualitate.”

V-am convins? Ați vrea un tur de București cu genul ăsta de povești? Feedback-ul este mai mult decât apreciat. Și dacă aveți și alte legende urbane din București, dați de veste. Le așezăm în tur ghidat și ne bucurăm de o altfel de experiență.