Inside my box

Jurnal de carantină: viața în Pantelimon

Pinterest LinkedIn Tumblr

Orice obicei, fie el rău sau bun, se poate schimba în 21 de zile. N-o zic eu, o zic tot felul de studii. Așadar, și viața mea în carantină s-a așezat, nu complet, dar într-o formă care să mă ajute să funcționez. Cu mici excepții, fac cumpărături de la piață de două ori pe săptămână, nu uit niciodată să iau flori de la florăreasa din colț, trec pe la brutăria cu cuptor pe vatră și pe la magazinul de condimente care s-a deschis de ceva vreme în piață, o adevărată peșteră a lui Ali Baba. Piața în sine are o energie spectaculoasă de care mi-am dat seama că am nevoie, fiind (aproape) singurul meu punct de realitate și de normalitate. Locuiesc în acest cartier de 12 ani, așadar cam știu precupețele, vânzătorii și tarabagii. Chiar dacă nu îmi fac cumpărăturile foarte des la piață – cam o dată la două săptămâni în vremurile de dinainte de pandemie, tot îi cunosc și îi recunosc, și ei pe mine, și mi-e drag când băbuța de la care cumpăr mereu zarzavat îmi pune în pungă o legătură în plus din partea ei sau domnul de la care iau suc de mere îmi dă mereu în plus 1-2 mere acrișoare, pentru că știe că doar din alea mănânc.

Astăzi a fost pentru prima dată când m-am dus la piață în intervalul dedicat persoanelor în vârstă, fără să realizez cât este ceasul. Peste cartierul meu, s-a așezat o liniște care a devenit apăsătoare, așadar orice conversație de pe stradă devine brusc un punct de interes pentru mine. Probabil că o dată cu carantina, am devenit și această bătrână care vrea să știe tot ce mișcă la bloc. Involuntar, ce-i drept, pentru că se face un ecou indiferent cât de tare sau încet vorbești. Așadar îmi făceam cafeaua când am auzit o doamnă care adusese la biserica de lângă bloc bujori, că-i Paștele Blajinilor și trebuie să fie frumos și la biserică, chiar dacă e închisă. M-am executat instant, m-am echipat și am grăbit pasul spre piață.

Primul șoc a venit când așteptam la trecerea de pietoni și vedeam cârduri-cârduri de pensionari care se strânseseră și așteptau pe partea celalaltă să traverseze. Atunci am realizat cât este ceasul, dar și faptul că toți, fără excepție, purtau mască și mănuși. Am fost absolut impresionată. Deci se poate să respectăm regulile. Apoi, am observat cum la brutărie oamenii stăteau frumos la rând, păstrând distanța. La piață, toată lumea era echipată corespunzător și precaută. Normalitate? Nu știu. Dar m-am simțit ca parte dintr-o comunitate care respectă regulile și care își dorește să ajute, în măsura posibilităților lor.

Și tot ca parte din comunitate mă simt când mă bucur că o parte din copiii din bloc au revenit în fața blocului. Probabil nu e cel mai sigur spațiu din lume, mai ales cu acest virus care e peste tot și nicăieri, însă să-i aud jucându-se, de cele mai multe ori ei cu părinții lor, mă bucură și mă fac să zâmbesc. Iar părinții sunt și ei destul de responsabili, nimeni nu stă afară mai mult de o oră.

Bucuria supremă a fost când am văzut săptămâna trecută cum o fetiță echipată complet – cotiere, genunchiere, cască, mănuși și mască pe față, dar și ochelari de vedere, a învățat să meargă pe bicicletă fără roți ajutătoare. Scriu uitându-mă pe geam și observând-o cum face ture prin parcarea interioară, în această liniște apăsătoare, dar atât de frumoasă.

Nu știu nici cum va fi de acum. Poate mănușile și masca vor face parte din viața noastră. Nu știu nici dacă voi mai observa dinamica cartierului. Însă știu că oricât de greu mi-ar fi, și de multe ori îmi este, am ancore de realitate care încă mă bucură. Și da, când merg la mama să-i ud florile, sar tot timpul șotronul din fața scării ei. Fac parte din generația cu cheia de gât care a crescut între blocuri, pe stradă, inventând tot timpul jocuri. De asta tresar de bucurie la fiecare voce de copil pe care o aud pe geam. Asta-i ordinea firească a lucrurilor din universul meu.

 

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial