După o serie de atacuri de panică sau oricum, ceva similar unui atac de panică, au început să vină spre mine articole despre productivitate. Sau mai exact, neproductivitate. Articole despre cum este OK să nu te simți bine, să n-ai chef să faci nimic, să-ți fie frică. Și m-am mai liniștit.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Mă bucur și dau mai departe toate lucrurile faine gratuite și culturale pe care le descopăr. Recunosc că mi-aș dori să fac toate cursurile, să văd toate spectacolele, să citesc toate cărțile, să gătesc toate bunătățile, să recuperez toate serialele. Dar ce să vezi, lucrurile stau diferit.
O lună mai târziu de izolare, nu fac mare lucru profesional vorbind. Am încercat câteva chestiuni, nu s-a putut, mi-am văzut de viață în continuare. Am găsit însă o oarecare balanță, scriu zilnic despre știrile pozitive de prin lume. Iar feedback-ul primit este minunat.
Nu fac mare lucru nici personal. Deși în 90% din cazuri, totul îmi iese bun și delicios, dau și rateuri. Am reușit să ard un pandișpan cu mere făcut în tigaie, m-am opărât pe mână cu supa de broccoli pe care am pus-o fierbinte în blender, mi-a explodat un aluat de pizza pe care l-am uitat afară din frigider, n-am finisat bine un foietaj cu mere și s-a scurs destul de multă umplutură, nu am reușit să gătesc bine gelatina pentru un tort, așadar am pescuit cu polonicul partea de deasupra tortului. De vreo trei ori mi s-a rupt punga de gunoi, am scăpat din mână un iaurt deschis, încă găsesc pete prin bucătărie de la acel iaurt, am vărsat spirt în pat și încă nu știu cum scot pata din salteaua mea cea nouă.
Nici cu dezvoltarea personală nu stau extraordinar. Recunosc că mă uit cam în fiecare seară la concerte pe platforma Qello iar pe timpul zilei ascult podcast-uri, în special de la Monocle, căci sunt mai scurte și le pot urmări fără să mă plictisesc. Vinerea a devenit intensă, cu premiere ale musical-urilor lui Webber, spectacole puse în scenă de Balșoi și o invitație de o oră în magia Cirque du Soleil. Am început un curs de Marketing Analytics pe Coursera, dar sunt pe punctul de a-l abandona pentru că mă disperă exercițiile. Citesc cam o carte pe săptămână pentru că nu intră mai mult. Am observat că citesc, dar informația pur și simplu nu se lipsește de mine, așadar abandonez momentan cititul, n-are rost să adun pagini, ci are rost să citesc cu un scop. În schimb, datorită prietenei mele de la Londra a cărei abonament la bibliotecă îl folosesc, citesc și mai multă presă internațională, revistele format print. Am descoperit super jurnaliști și super povești, dar o să povestesc mai mult în alt articol, poate. Din păcate, mi-a dispărut răbdarea de a mă uita la seriale. N-am mai deschis Netflix de cel puțin o săptămână, mi se pare că n-am la ce să mă uit.
Plâng. Plâng mult. Pare că din ce în ce mai mult. Și am înțeles că e în regulă și asta.
Și mă mișc, după ce fix acum o săptămână am trecut printr-o criză de rinichi, încă una, unde durerea s-a întins pentru vreo două zile. Dansez în casă, cam 30 minute pe zi, în 2-3 sesiuni. Mi-am impus să fac 5000 de pași zilnic. Deși locuiesc într-o garsonieră de 35mp, am reușit. Surpriza a venit ieri, când am spălat vase de 2000 de pași: practic, am lustruit tava în care s-a vărsat prăjitura, după care am observat că tigaia mea are nevoie de atenție suplimentară. Adevărată terapie. Am râs, sărbătorind cu un pahar de vin, această nouă formă de a face mișcare, sau cel puțin așa o simte brățara mea care înregistrează tot.
Și după ce am făcut această trecere în revistă a ultimei luni din viața mea, îmi dau seama că am ieșit pe plus. În primul rând pentru că scrisul este terapeutic în cazul meu. O să fie bine, cândva, cumva. Dar până atunci, e ok să o dăm în bară. Chiar e ok, testez eu pe pielea mea acum.
*Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.
