Anul trecut la TIFF.16 am trăit într-o emoție totală și completă, alegând cumva – sau ele pe mine, numai filme cu mesaje puternice, cât să te pună pe gânduri și să-ți dea temă de introspecție. Un an mai târziu, Facebook îmi amintește următoarele:
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Dacă ai ști că povestea nu va avea final fericit, ai mai trăi-o?
Da, de o mie de ori da. Pentru că la fel ca personajele din filmul Even lovers get the blues și eu cred foarte tare că fiecare poveste, cu happy end sau nu, își are rostul ei. Și că mai mult decât orice, emoția și carpe diem-ul trebuie să primeze. În film, el moare de atac de cord imediat după o partidă de sex foarte intensă. Filmul prezintă apoi viețile iubitei și prietenilor lui apropiați, cu drame, cu tristețe, cu povești, cu întrebări de tipul “ce ar fi fost dacă”. Nu-i vreo capodoperă, dar răspunde la niscavai întrebări esențiale ale vieții de cuplu.
Și totuși, dacă ai ști că povestea nu va avea final fericit, ai mai trăi-o?
Am dezbătut intens întrebarea asta cu un tip foarte fain care a trecut printr-o situație similară. După ce treci de șoc, spaimă, frica de a rămâne singur, ură, sentimentul de neputință, vinovăție, ajungi la înțelegere. Lucrurile se întâmplă așa cu un motiv. E un proces obligatoriu, un purgatoriu prin care e important să treci ca apoi să-ți vezi de viața ta și să cauți alte povești pe care să le trăiești. Doar că toate astea depind doar de tine: rămâi ancorat în trecut sau te hotărăști să trăiești în prezent? Dacă da, cum? Îți acorzi o șansă luând în calcul posibilitatea ca și următoarea poveste nu va avea final fericit? Și atunci, ce vei face? Te vei simți vinovat pentru faptul că ai încercat din nou și ai eșuat?
Și din nou, o mie de da sunt răspunsul pentru întrebarea dacă ai ști că povestea nu va avea final fericit, ai mai trăi-o?
Aici și acum sunt două lucruri care nu se vor mai repeta niciodată. E singurul adevăr absolut pe care eu îl cunosc. Dacă aici și acum poate fi o poveste, cu sau fără final fericit, vreau să o trăiesc. Nimic, dar nimic pe lumea asta nu se compară cu secunda aceea când zici cu voce tare ceea ce gândești, simți și îți dorești. Detașarea, relaxarea care se instalează în corp imediat ce elimini freamătul interior, astea sunt ingredientele care te fac cu adevărat să trăiești.
Enjoy the ride. Enjoy the moments. Carpe diem.
ps: n-am remedii pentru suferința din dragoste, dar dacă simți cum te prăbușești interior iar omul acela era singurul tău punct de legătură cu realitatea imediată, înseamnă că răspunsul tău indirect la întrebarea dacă ai ști că povestea nu va avea final fericit, ai mai trăi-o?, este NU. Și e păcat pentru consumul de timp și energie când ceva ce a fost cândva frumos este acum motiv de tristețe.
