Ce nu înțeleg din teatrul românesc vs cum am văzut la alții. 8 lucruri despre marketing & community management învățate din experiența West End

După o lungă ședere la Londra și un program cultural bogat, auto-impus, în care am văzut 8 musicals și un spectacol de balet, am adunat niște idei despre cum faci marketing ca operator de entertainment de tip cultură clasică – teatru, balet și musicals. Totodată, întoarsă acasă și la programul meu artistic obișnuit de 1-2 spectacole de teatru pe săptămână, m-au lovit niște întrebări/ dileme ca spectator recurent, „cauzate” de colegii de bancă la un spectacol în care au tocat o piesă în timp ce se juca pe scenă.

Începutul

Am crescut la Brăila cu teatru pentru că nu aveam altă formă de distracție în oraș. Am înțeles ce înseamnă teatru contemporan din montările lui Radu Afrim la o vârstă mică, iar întâlnirile ulterioare cu teatrul clasic, care s-au întâmplat la București, la instituții de prestigiu, nu le-am înțeles. Sau nu în deplinătatea lor, ceea ce m-a făcut să abandonez mersul la teatru și să fiu extrem de selectivă. Plus că mă scotea din sărite faptul că la orice replică a actorilor, bună sau proastă, sala râdea isteric.

Fast forward 2020, am revenit la teatru. Și de doi ani, am recuperat practic mai mult de 10 ani de spectacole.

Nu am niciun fel de studiu în domeniul teatrologiei – doar am citit niște cărți ale lui George Banu, cronici multe în Observatorul Cultural, în principal, și foarte multă presă britanică despre teatru. N-am o cultură generală foarte vastă, dar înțeleg contexte și concepte. Un jurnalist specializat în tematică culturală, ca mine, NU este critic de teatru sau film, însă este un observator al detaliilor care completează tabloul. Iar detaliile astea …

Ipoteza

Teatrul național contemporan (zic național că am mai fost la spectacole și în deplasare, inclusiv de festivaluri de teatru unde am văzut spectacole invitate din alte localități) și-a propus să aducă pe scenă într-o proporție covârșitoare spectacole care te lovesc în moalele capului, teme grele și greu de digerat, care te lasă cu noduri în gât, lacrimi în ochi și întrebări existențiale. Cumva, observ că teatrul, tocmai scena, a devenit judecătorul vremurilor în care trăim, cu actori și actrițe care scot în evidență problematicile lumii în moduri viscerale, dureroase și mult prea complexe. Faza e că și spectacolele văzute în străinătate – Festivalul de la Edinburgh & abonament online la National Theatre Londra sunt referințele mele, sunt tot problematici actuale, personaje fluide și tematici diverse, însă n-am simțit niciodată că nu pot duce spectacolul sau nu înțeleg, ceea ce mi se întâmplă des acasă. Și am ajuns să mă întreb de ce mai merg la teatru.

Zilele trecute am fost la teatru în București și un cuplu cunoscător de culise teatrale, a comentat tot spectacolul momente din scenă, inclusiv nuditatea unuia dintre personaje, limbaj relativ licențios și scenele de sex. Și m-a lovit atunci povestea asta cu semnele mele de întrebare referitoare la teatrul românesc și că probabil nu sunt singura.

Dilema 1: nuditatea & sexul

Din cele peste 80 de spectacole pe care le-am văzut în ultimii doi ani, nuditatea, vulgaritatea și scene de sex sunt ceva normal pe scenele teatrelor noastre – nu zic de public, că e mai greu dacă n-ai lângă tine niște comentatori în timp real să înțelegi dacă le place sau nu ce văd, dar zic de actori: se vede și se simte pe scenă că sunt inconfortabili, și totuși, persistăm cu scenele astea. Unele sunt atât de nenaturale ca gesturi, încât nu înțelegi cum n-au fost tăiate la repetiția finală. Câteodată prea mult e prea mult, chiar dacă e cu multă simbolistică scena respectivă.

Dilema 2: vulgaritatea & violența

Se țipă și se urlă pe scena teatrului românesc din orice motiv, încât mă simt ca la Facebook. E și scena asta o prelungire a vieților noastre, mai ales că după cum spuneam mai sus, regizorii români aleg teme grele, de actualitate. Am mai povestit și în Așteptările unei iubitoare de teatru care a văzut mai mult de 50 de spectacole stagiunea trecută despre aceste aspecte.

Apoi, au apărut niște spectacole foarte bune ca punere în scenă, tematică & text, dar foarte violente. Mi s-a rupt parcă o bucată de suflet când o actriță și-a ridicat poalele rochiei și am văzut vânătăile de pe picioare, unele negre chiar. Și peste tot, doar femeile iau bătaie, ceea ce mă scoate din sărite: nimeni nu ia la bătaie și bărbații? De ce???

Dilema 3: rolul social al teatrului

În ignoranța mea, credeam (și încă sper) că teatrul are rolul să mă delecteze pe mine, spectator, nu să mă pună în dilemă – a ieși din starea de confort e cam nasol, însă câteodată necesar, dar parcă nu ai vrea să îți iasă demonii interiori pe un scaun într-o sală de spectacole, ci pe o canapea de psiholog. Pe de altă parte, spectacolul și-a atins scopul dacă te-a lovit în moalele capului cu teme grele și greu de digerat, care te lasă cu noduri în gât, lacrimi în ochi și întrebări existențiale, cum ziceam mai sus. Mi se pare că teatrul contemporan românesc a ajuns un bun barometru care să testeze dacă mai ești om – simți și rezonezi, te revolți și te întrebări de câte ori ai fost și tu în pielea personajului, sau ai devenit roboțel, că tot se poartă discuțiile despre ChatAI. Dar din păcate, te lovești de teme foarte grele, și câteodată nu mai ai bandă și pentru ele. Am ajuns să recomand spectacole doar dacă fac un mini-interviu emoțional înainte, ca să nu picure și actorii de pe scenă și mai multă tragedie în viața omului care vrea și el o recomandare la teatru.

Dar apoi te întrebi la alții cum este. Ziceam că am fost la Londra mai multă vreme și am plecat din sălile de spectacole cu sufletul plin, cu dorința de a căuta mai multe despre subiectul/ tematica respectivă și cu bucuria că am înțeles ce-a vrut să zică autorul, lucru destul de dificil în teatrul românesc, care-i atât de plin de simbolistică încât câteodată mă simt cea mai proastă din curtea școlii că n-am înțeles referința. Despre căutări suplimentare și mai mult context scenografic am căutat recent doar la „Tatăl” – T.Bulandra, respectiv „Mama” – T.Nottara, fiind o problematică tratată care mă preocupă. Și de unde am plecat cu ochii în lacrimi.

8 lucruri despre marketing & community management învățate din experiența West End

Dacă ai ajuns cu textul până aici, îți mulțumesc. În cele ce urmează, veți citi o listă de lucruri dedicate mai degrabă oamenilor din managementul sălilor de spectacole, iar dacă ești un spectator activ, să înțelegi puțin din magia celor care chiar fac business din artă.

Teatru: Community management

1. Vizualizare a planului sălii cu fotografii făcute pe fiecare sală, ca să înțelegi cum se observă scena de pe locul pe care ți-l achiziționezi.
2. Un sistem de bilete cu prețuri în 8-9 trepte, de la cele mai scumpe pentru cele mai bune locuri, la cele ieftine – aici o chestiune faină, cam toate teatrele au un sistem de loterie, astfel încât să poată toată lumea beneficia de spectacol, inclusiv cei mai puțin înstăriți. Câteodată, pentru spectacolele din ziua respectivă, biletele cele mai scumpe le găsești la super reduceri. Bonus, ai o aplicație de bilete reduse – TodayTix, dar și alți operatori de bilete – mari reduceri, câteodată sub prețul TodayTix, găsiți la fiecare spectacol în parte. 
3. Orice spectacol are memorabilia la vânzare – tricouri, brelocuri, căni, hanorace, încă mă oftic că nu mi-am luat un tutu de la HEX (National Theatre), reinterpretarea  contemporană a poveștii Frumoasa din Pădurea Adormită.
4. Zona de bar/restaurant: toate teatrele au zone dedicate consumului, care se încurajează intens inclusiv în sală, unde ori ai teatre cu o mini tejghea specială ca să ai unde să pui sticla/paharul, ori semnalistică de tip QR code, unde poți comanda direct de la bar și ești servit/ă pe locul tău. Unele spectacole au meniul de la restaurant cu tematică similară, iar ce m-a amuzat este că la pauză, de te miri unde, apar niște doamne plasatoare care vând cutii de înghețată. La fiecare teatru unde am fost este această practică, inclusiv la Royal Albert Hall. Și da, se bea mult, și înainte de spectacol, și în timpul, și la pauză. 
5. Plasatorii foarte faini, te ajută să te orientezi și îți mai dau și tips&tricks dacă te văd uimit/pierdut în spațiu. Iar la final, te întreabă dacă vrei să rămâi în hol, pentru că actorii vor veni să salute publicul.

Teatru: Promovarea

6.   Fiecare spectacol are propriile canale media, unde oamenii chiar fac comunicare – de la behind the scenes cu actorii, la tot felul de idei/povești care au legătură cu spectacolul. Foarte multe informații sunt din zona informativă, ceea ce pentru cineva nou în spațiul teatral, e foarte fain.

7.   Tematicile puse în scenă au mult din problemele cu care ne confruntăm acum: multiculturalism, comunități LGBT, fluiditatea & ambiguitatea sexualității personajului, gândită ca un joc actoricesc foarte fain, psihologic, care n-are legătură nici cu nuditatea pe scenă și nici cu sexul.

8.   Importanța criticilor, un motiv de mândrie reală că cineva de la o publicație și-a dat cu părerea despre spectacolul respectiv. Deși mă învârt în lumea asta artistică, nu cunosc decât maxim 5 critici de teatru, iar în afară de Observatorul Cultural, Liternet și scena.ro, nu știu unde se scrie/ce se scrie despre spectacole. Probabil sunt și alte surse, dar nu au ajuns pe radarul meu și nici nu am stat să le caut. De obicei, citesc recenziile după ce văd spectacolul, ca să pot să îmi fixez singură noțiuni, dacă e cazul.

Photo by Paolo Chiabrando on Unsplash