Dimineața asta mi-a început foarte devreme. Și-n foarte devreme ăsta al meu, am făcut o grămadă de lucruri pe care le-am tot amânat – din lipsă de timp, dar mai ales din lipsă de chef. Am stat și am consumat filme de Crăciun pe Netflix și am citit chestii faine despre oameni pe care îi cunosc, în timp ce pe wall-ul de Facebook se întâmpla viața.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
La început, mi s-a părut ciudat. De fapt, mi se pare ciudat de fiecare dată când citesc un necrolog online – această formă de durere pe care o exprimăm public pentru oamenii din viața noastră care nu mai sunt. Am scris câteva la viața mea, și personale și profesionale, și în continuare mi se pare la fel de ciudat. Și citeam, printre altele, de cum mai multe cunoștințe povesteau despre moartea lui Mihnea Constantinescu, având cel puțin două puncte comune: calitatea extraordinară a lui ca profesionist (incontestabilă, omul a făcut minuni pentru România) și amânarea întâlnirilor prietenești de tipul “hai la o cafea să mai povestim” până când inevitabilul s-a produs: nu mai este printre noi. Da. Vă recunoașteți în descriere?
Par cel mai ocupat om până când nu mai sunt. Ziua mea are și ea tot 24 de ore, dar dacă vreau – și de cele mai multe ori vreau, le potrivesc pe toate astfel încât să se întâmple. Doar că trebuie să simt. Iar timp îmi fac doar dacă simt că și celelalt om vrea să petreacă timp cu mine, nu doar aruncă o invitație despre care știm amândoi că nu se va întâmpla. It takes two to tango. Mereu.
Dar nu. Nu se întâmplă așa.
N-avem timp căci suntem ocupați cu viețile noastre extrem de importante care se afișează public pe rețelele de socializare, cât să stârnească invidia aia de vorbesc minunații de la Press One în campania Să moară și capra vecinului.
N-avem timp să mai dăm un telefon sau să scriem un sms simplu care să zică că te gândești la omul respectiv.
N-avem timp să trăim pentru noi, trăim pentru ceilalți, ascunzându-ne în spatele unor ziduri din ce în ce mai înalte, mințindu-ne că am făcut deja pace noi cu noi și că viața merge mai departe – mai degrabă pe momente care apar din când în când, decât pe asumarea faptului că fericirea ține de fiecare dintre noi, nicidecum de cei din jurul nostru.
N-avem timp să ne gândim vreo secundă că oamenii din viața noastră pot să dispară peste noapte, fără să ne luăm rămas bun de la ei, în vreo formă sau alta – măcar cu o simplă cafea unde ne ascultăm reciproc. Eventual și activ.
N-avem timp să ne convingem că viața este atât de scurtă și că trebuie s-o prețuim mai mult decât orice, trăim intens și asumat în fiecare zi.
N-avem timp să ne asumăm ceea ce simțim, pentru că oricum știm noi mai bine că lucrurile stau altfel.
N-avem timp să luăm decizii care ne-ar bulversa universul actual, cel în care trăim.
N-avem timp. Nici măcar pentru a sta noi cu noi.
Dar avem suficient timp să ne mințim. Că o să ieșim la cafeaua aia, că o să mergem în vacanța aia, că avem o relație perfectă, că avem jobul visurilor noastre – doar că ne încurcă colegii mai puțin capabili, că prețuim viața – noi ascunzându-ne după ziduri construite atent și în timp, că o să producem suficient de mulți bani pentru toate lucrurile alea materiale pe care ni le dorim etc.
Eu mă mint în fiecare zi că sunt o persoană mai bună decât cea de ieri, însă la sfârșitul zilei, când trag linie, îmi dau seama că am pierdut timp prețios susținând într-o formă sau alta tot felul de minciuni ale oamenilor din jurul meu, ceea ce mă face pe mine o co-autoare de minciună. Pierd timp, nu câștig nimic. Din păcate. Iar de la a spune până la a face e un drum lung, care trece peste zidurile ridicate de noi înșine. Și-i al dracului de greu să te lupți cu proprii tăi demoni, mai ales după ce te-ai mințit o lungă perioadă de timp.
Vă rog să nu vă mirați când reapar în viața voastră cu vreo banalitate. Încerc doar să nu mă mai mint. Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.
*Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.