De fapt, toți oamenii plâng. Mai puțin eu. Îi povesteam unui amic zilele trecute că n-am mai plâns de ceva vreme pentru mine – pur și simplu mă sugrumă tristețea, dar nu o pot exterioriza altfel decât povestind cât de tristă sunt. Nu plâng, nu stric, nu sparg, nu urlu. Povestesc. În schimb, de câte ori îmi amintesc de bunici sau de tata, instant lăcrimez. Căci viață.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Am plâns mult după ce n-a mai fost tata căci nu prea înțelegeam ce mi s-a întâmplat. Am plâns și mai mult când nici bunicul n-a mai fost. Doar că evenimentele astea triste din ciclul vieții s-au întâmplat cândva demult, sunt ani de zile de atunci. Câteodată zic că mi s-au terminat atunci lacrimile, d-aia nu mai pot plânge acum. Poate-i bine. Sau poate nu.
Am mai plâns niște ani la rând din motive de durere fizică. Am povestit despre limitările mele fizice. E cumva plânsul ăla de neputința propriului corp. Însă niciodată n-a fost un plâns susținut, profund, care să scoată toate cele din corp. Nu. Erau doar niște ochi umezi, niște grăunțe de lacrimi în colțul ochilor.
Însă azi, după ceva vreme, am plâns pentru mine. Prima dată a fost neașteptat, ca o ploaie de vară. Am recepționat o informație pe care câteva minute mai târziu am exteriorizat-o printr-un plâns din ăla sănătos, oprit pe marginea drumului, oftat adânc și mers mai departe. A doua oară, tot azi, a fost un plâns de neputință, căci mă chinuiam să fac o chestie aparent simplă, să pregătesc o grafică pentru un tricou. N-a ieșit ce trebuia, m-am enervat, am închis tot, am ieșit la aer și acolo, din nou, am plâns. După ce mi-a trecut, am scris pe Facebook, simțeam nevoia să exteriorizez public. Și asta am făcut.
Vulnerabilitatea mea prezentată online are niște valențe foarte interesante. Oameni cu care n-am mai vorbit de niște timp au fost solidari cu mine, ca de obicei. Oameni cu care n-am vorbit vreodată în viața mea, la fel. Mai mult decât atât, s-au oferit să mă ajute, să facă ei treaba în locul meu. E cea mai faină răsplată când ești ajutat necondiționat fiind neputincios – în cazul meu, neștiutor. Alții îmi spun că mă plâng prea mult și că-s carte deschisă, oferind o grămadă de informație despre cum sunt și ce fac, fără să mai las loc de descoperire, căci e totul public, la vedere, ca și povestea plânsului meu. Așa sunt eu. Și-n tot tăvălugul ăsta de întrebări și lacrimi și tristeți și neputințe, îmi amintește tiza mea Oana că suntem roșcate și ne scoatem noi cumva.
*Așa-i. Suntem ca pisicile, picăm mereu în picioare. Mi-a spus cineva că self confidence-ul meu ar trebui să fie mai sus de cer, am o culoare electrică de păr care atrage privirile și întoarce capetele. Și mă mai duce și capul – nu mereu, doar că în general da. Îți trebuie ceva curaj să porți culori îndrăznețe și să ai atitudinea potrivită pentru ele. Iar eu bifez. Din plin, ar spune o grămadă de oameni care mă cunosc. Și eu îmi validez curajul, m-a ajutat de multe ori să mă uit în oglindă, să-mi zâmbesc și să îmi spun că pot. Păi nu pot eu? Doar că același om mi-a spus că-i ok să mai plâng câteodată. Sunt om, nu supraom.
