Sunt zile în care mi-e dor de bunici, de copilăria trăită în micul lor oraș de munte, de discuțiile despre viață pe care le aveam cu bunicul, dar și de comentariile bunicii despre cum trebuie să fie un bărbat, nu orice bărbat, ci the one. Și în zilele alea, fără excepție, plâng.

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Bunicii mei au avut o relație care a durat 67 de ani, până a murit bunicul. Practic, mai mult decât o viață de om. Nu au fost nicidecum un cuplu perfect, se certau foarte des și nu-și vorbeau cu zilele. Bunica chiar ținea un calendar a zilelor în care nu vorbeau. Verile și le petreceau pe afară, prin grădină, iar iernile în casă, la gura sobei, jucând table. În ultimii ani însă, pentru că bunicul devenise din ce în ce mai nervos și înjura cu spor zarul, bunica nu mai voia să joace table cu el. Îi făcea rău bunicului, îi amplifica Parkinsonul de la mâna dreaptă.

Eu zic că de la bunicul am învățat să fiu om, el a fost primul care a pus bazele. Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o a fost că nu toți copiii au o situație materială stabilă și nu toți părinții își permit să le facă mici plăceri. De aceea, toată copilăria mea am împărțit lucruri cu ceilalți copii de pe stradă. Crescând, am făcut același lucru. Încă îl fac. Iar de la bunica am învățat să fiu sociabilă și să fac conversație din orice. Mă fascina mersul în vizite la prietenii ei. Mă fascina cum un drum de 10 minute, de acasă la piață, se poate transforma în două ore, căci bunica se oprea și povestea cu toți cunoscuții. Bunicul spunea mereu că ea s-a uitat vorbind. Mă recunoașteți? Că eu da.

Iar de la amândoi am învățat și lecția despre una dintre nevoile de bază, alimentația. Constant, la noi acasă veneau niște bătrâni care nu-și permiteau mare lucru și mâncau o masă caldă. Bunicul mă trimitea mereu și la vecinii cu pensie mică să le duc d-ale grădinii – legume, fructe, zarzavat și câte o sticlă de vin. Iar copiii de pe stradă beneficiau de aceleași dulciuri ca mine. Deși nu era credincios, spunea mereu de la oameni mai puțin, de la Dumnezeu mai mult. Și mare dreptate avea.

Bunicii mei au fost niște oameni muncitori pentru care viața nu a fost mereu simplă. Da, ei câștigau mai mult decât pensia de mizerie pe care statul român o oferea pentru că bunicul a fost prizonier de război în cel de-al doilea război mondial, iar bunica a fost deportată politic de unguri, așadar și ea avea un supliment la pensie. Ei au fost niște oameni extrem de cumpătați, lucru pe care eu nu l-am dobândit, și au reușit să facă niște economii de-a lungul vieții.

Ce-i cu introducerea asta atât de lungă?

Acum ceva timp, am povestit pe internet o întâmplare de la Lidl-ul de la mine din cartier cu o bătrână care nu avea suficienți bani să-și plătească tot coșul de cumpărături și un domn nervos că domnișoara casier nu se mișca mai repede. Povestea integrală de pe Facebook:

Astăzi un domn nervos că nu se mișcă mai repede casiera de la Lidl m-a numit eroul lui câteva minute mai târziu de când a avut criza. Casiera o ajuta pe bătrâna care avea banii numărați în portofel să-și selecteze produsele de bază și să se încadreze în sumă. Da, a durat vreo 5-7 minute. După ce am realizat ce se întâmplă fiind mai degrabă deranjată de reacțiile domnului din spatele meu decât de cât de încet se mișca casiera, am plătit eu restul cumpărăturilor bătrânei. Când a văzut gestul meu și bucuria din ochii bătrânei, s-a scuzat și m-a făcut erou. În parcare mi-a mai spus că a fost o lecție pentru el ce s-a întâmplat la casă.

Povestesc online pentru că poate vi se întâmplă și vouă să vă aflați într-o zi la coadă la supermarket și să vă supărați că lucrurile se mișcă încet. Poate atunci o să vă uitați puțin în jur să vedeți că realitatea e puțin mai dură decât lumea în care trăim noi. Iar una dintre nevoile de bază, alimentația, încă nu este rezolvată pe deplin în România lui 2017.

Hai să ne amintim din când în când să fim eroi pentru cei care au mai puțin sau deloc. Nu știu dacă știți, dar zâmbetele și îmbrățișările sunt monedă de schimb universală și te îmbogățesc spiritual.

Ce m-a uimit în schimb a fost reacția unui domn pe care nici măcar nu-l cunosc și care mi-a explicat cum trasul de timp la casa de marcat a supermarketului din partea bătrânilor care cumpără d-ale gurii este o practică, că mulți au bani și nu vor să plătească, ci doar să sensibilizeze și practic să nu-și mai plătească coșul de cumpărături. 

Aș vrea să amintesc internetului că pensia medie în România este de 931 lei, iar de la 1 iulie o să fie 1000 lei. Din banii ăștia, un bătrân trebuie să-și plătească întreținerea, curentul electric, (poate) cablul tv, telefonul, mâncarea și medicamentele. Altfel spus, trebuie să trăiască cu 33 lei pe zi. E mult? E puțin? Același internet să răspundă, că pare că avem toate răspunsurile din lume.

N-am vreo sensibilitate aparte pentru bătrâni, punctul meu sensibil sunt copiii, însă sunt momente când mă topesc. Mă topesc când văd bătrâni cerșind pe stradă, mă topesc când văd disperarea din ochii lor când își numără ultimul leu din portofel, mă topesc când îi văd că vând tot felul de nimicuri din casă pentru un leu în plus, mă topesc când îi văd cum aleg produsele reduse din motive de expirare la supermarket și mă topesc când îi văd că se bat pentru promoții la centrele comerciale. Și în momentele astea, când pot și sunt acolo, mă ofer eu să plătesc pentru cumpărăturile lor.

Da, bătrânii din România votează PSD-ul, această ciumă așa cum o percepem noi, ăștia care avem acces la ceva mai multă informație și putem discerne cu capul nostru. Doar că și eu aș vota cu PSD-ul dacă aș fi în locul lor pentru că e singurul partid (cred) care le mai dă bani în plus la pensie. 2 lei, 5 lei, 10 lei, conform calculelor. Le dă, nu le ia. Iar în mod particular, bătrânii din București folosesc RATB-ul fix când e traficul mai intens și lumea se grăbește să ajungă la serviciu. Știu, e frustrant. Și-s răi și agresivi, cerându-și locul și trăncănind întruna despre tinerii din ziua de astăzi. Știu și asta.

Sunt foarte puține lucruri pe care le cer pentru mine, însă aș vrea să vă rog să fiți mai toleranți. Viața în România nu-i deloc ușoară, iar vârsta, neajunsurile, tristețea și poate singurătatea bătrânilor noștri îi face mai răi și mai intoleranți. Dar noi, tinerii, nu prea avem scuze. Nu neapărat să le plătim coșul de cumpărături, dar poate să-i mai întrebăm din când în când ce mai fac, să-i ajutăm să traverseze strada, să ne oferim să le cărăm sacoșele, chestiuni din astea, care ne fac oameni. Măcar celor care ne amintesc de bunici sau care arată ca idealul nostru de bunici. Știu, e greu să îi observi pe cei din jurul tău, dar nu imposibil. Se poate.

Photo: Unsplash

 

Write A Comment