Era un 2013 târziu când m-am apucat serios de studierea vieții și activității artistice brâncușiene. O curiozitate hrănită de întrebarea “cum a reușit un artist să recreeze oul astfel încât să-l aducă la rang de artă” m-a urmărit încă de când am vizitat prima dată atelierul artistului Constantin Brâncuși din Paris. Și tot atunci, am simțit pentru prima dată ce înseamnă naționalismul: pe plăcuța cu explicații de la intrare, scria cât se putea de vizibil, FRENCH ARTIST. M-a durut într-o formă inexplicabilă, pe care n-o pot descrie. Și am simțit furie că noi ca popor nu suntem în stare, nici după ani de zile de la moartea artistului, să ne asumăm greșelile și să ne zbatem să scrie peste tot că-i artistul român pe care Parisul l-a adoptat când noi n-am mai avut ce să-i oferim acasă.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Imediat după, ne-am întâlnit la Târgu Jiu, și aceeași durere am simțit-o: la început de 2014, nu exista nicio informație despre Coloana Infinitului, Masa Tăcerii sau Poarta Sărutului. Pur și simplu, erau niște sculpturi în aer liber ca oricare altele de prin parcuri. Și m-am revoltat. Tare de tot. Nu înțelegeam de ce este atât de complicat să pui niște plăcuțe cu 100 de cuvinte de text în trei limbi. Dar părea imposibil la acel moment.
2015 a venit cu cea mai mare campanie de strângere de fonduri care s-a dorit a fi făcută pentru Cumințenia Pământului, o sculptură a lui Brâncuși pe care proprietarii de drept au vrut s-o vândă statului român. Un val de dezamăgiri și un dezinsteres total pentru Brâncuși m-a lovit iar. Mi se părea ireal că trebuie să facem o colectă națională pentru o sculptură care simbolizează nici mai mult nici mai puțin decât respectul unui popor pentru unul dintre cei mai mari creatori ai lumii. N-a fost să fie. Cum nu e nici măcar un website dedicat lucrărilor lui Brâncuși și un posibil traseu prin lume unde îl poți găsi și admira. Sau o casă memorială. Sau măcar un pavilion într-unul dintre muzee cu informații mai riguroase despre Brâncuși. Sau mai mult respect pentru părintele sculpturii moderniste, despre care orice scriere despre arta modernă serioasă îl menționează.
În 2016, l-am descoperit în Muzeul de Artă din Craiova, o bijuterie de clădire recent restaurată, cu niște lucrări absolut incredibile. Și m-am bucurat. Pentru Brâncuși, Craiova este un fel de acasă. M-am bucurat sincer pentru că am simțit pentru prima dată că cineva, acasă în România, îl apreciază așa cum ar trebui.
Apoi, viața m-a adus înapoi la Paris, unde acum scrie în atelierul lui Romanian-born French artist, motiv pentru care mi-au dat lacrimile. S-a făcut dreptate, ani mai târziu.
Despre prietenia lui Peggy Guggenheim s-a scris mult, iar mărturie rămâne Maiastra, pe care o puteți găsi în colecția permanentă a muzeului din Veneția, cumva într-un colț cu vedere spre canal.
În cele din urmă, l-am găsit în Louvre Abu Dhabi într-o companie excelentă, alături de Geacometti (de altfel, în marile muzee ale lumii sunt prezentați împreună).
Apoi în Muzeul de Artă Modernă din Rio de Janeiro, de data asta cu Geacometti și Henri Moore, o poezie de cameră dedicată sculpturii și femeii.
Și la Viena l-am întâlnit, în muzeul Albertina, unde mă dusesem să-l descopăr pe Andy Warhol, dar l-am găsit pe al nostru Adrian Ghenie, iar două etaje mai sus, bâjbâiam după Picasso, și am dat de Brâncuși.
Cea mai mare retrospectivă brâncușiană a avut loc apoi la Bruxelles, la Europalia, motiv pentru care am fost tare bucuroasă să îmi petrec un weekend cu Brâncuși.
Anul de grație 2023 a avut la Timișoara cea mai mare expoziție brâncușiană din România în ultimii 50 de ani, un motiv de mândrie națională și de eveniment demn de Capitală Culturală, unde muzee din întreaga Europa au trimis lucrări pentru a avea o retrospectivă cât mai completă a decadelor brâncușieni. Și a fost magic, cel puțin pentru bula din care eu fac parte.
Parisul a anunțat de curând cea mai mare retrospectivă a lui Brâncuși în ceea ce privește viața și opera, cu o expoziție gigant care se deschide la Centre Pompidou la sfârșit de martie 2024. Atelierul lui Brâncuși intră în renovări până în 2027, așadar cam aici ne oprim cu corola de minuni la lumii.
Confesiunile unei roșcate în căutare de Brâncuși
Abia atunci am realizat că pasiunea asta a mea pentru arta modernă nu înseamnă decât o descoperire printre exponate a sentimentului de familiaritate și o mândrie că de acasă, din România, dăm lumii o altă valoare. Pentru că internetul ajută, desigur, însă cele mai frumoase povești cu și despre Brâncuși tot în cărțile vremii le descoperi. Plus că memorialistica nu mai este de ceva vreme un topic interesant de cercetare pentru scriitori sau pentru edituri. N-am văzut nicio retipărire nici de George Enescu, nici de Constantin Brâncuși. Sau poate n-am știut eu unde să caut.
La mulți ani, maestre! O să te caut în muzeele lumii în continuare și o să povestesc oamenilor despre viața ta fascinantă și lucrările tale moderniste. Iar de la tine am o singură mare rugăminte: te rog să mi te scoți în cale în căutările mele prin anticariate a poveștilor cu tine.
Iar ție, cititorule, îți mai las și următoarea frază:
Nu trăim numai pentru pâine, ci pentru realizarea personalității. Artiștii adevărați și savanții au, de altminteri, nevoi puține. (…)
Omul trăiește pentru truda sa cotidiană, în sudoarea frunții unde își pune sigiliul personalității. Nu ajunge numai truda. Omul are nevoie de sensul trudei sale. Omul adevărat, animal superior, trăiește în perspectivă, în țeluri și în idealuri mai mult sau mai puțin îndepărtate.
Tu cum trăiești?
