Ieri a avut loc în România o tragedie. 4 morţi şi 56 de răniţi pe Autostrada Soarelui. Traficul a fost reluat după 9 ore. Cel mai grav accident produs vreodată pe o autostradă din România. Știrea completă e aici.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Era ora 9 dimineața și trebăluiam prin casă, încercând să-mi fac mental un to do list pentru ziua în curs. Am deschis televizorul pe Digi și m-am îngrozit. Până mi-am dat seama că A2 este Autostrada Soarelui și sensul de mers al accidentului a fost spre Constanța, au mai trecut 5, poate 10 minute. După care, am văzut imaginile.
Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei, oamenii ăia care sunt acolo ori de câte ori am nevoie și țin la mine necondiționat, sunt constănțeni. De unul dintre ei știam sigur că pleacă spre Constanța în dimineața respectivă. Cu celălalt nu mai vorbisem de ceva vreme. În capul meu, totul s-a amplificat teribil când una dintre mașinile avariate era de culoare roșie. El nu mi-a răspuns la telefon în primă fază, i-am scris un sms ca să-l întreb dacă-i bine. Apoi l-am sunat pe celălalt prieten, care era în afara ariei de acoperire, fix când reporterul Digi spunea că în zonă semnalul nu este foarte bun și e posibil ca transmisiunea în direct să se întrerupă.
Nici unul dintre cunoscuții mei n-a fost rănit în acest accident. Însă alea zece minute până când au răspuns băieții au fost o formă de tortură și durere psihică pe care n-am mai experimentat-o până acum. Post Colectiv, am stat de vorbă cu o mamă a cărui copil a fost rănit și ulterior transferat în străinătate. Mi-a povestit în detaliu cum a sunat de sute de ori pe numărul copilului ei și acesta nu răspundea. Apoi, mi-au venit în cap secvențele dintr-un reportaj despre tragedia din Colectiv când pompierii povesteau cum totul era scrum în club și spre dimineață încă se mai auzeau soneriile telefoanelor celor care fuseseră acolo, totul în jur fiind învăluit într-o liniște deplină.
Eu am crescut făcând naveta Târgu Ocna-Brăila, ca mai apoi drumurile să se schimbe pe ruta Brăila-București. Primul lucru pe care îl făceam când ajungeam acasă era să sun să spun că am ajuns cu bine. Sau nu. Îmi amintesc iernile copilăriei mele când ai mei veneau sau plecau de la Târgu Ocna, și îi prindea viscolul pe undeva pe traseu, stând în frig, în mașină, ore în șir. Și nu erau televiziuni care să prezinte breaking news. Cel mult, o știre la radio între multe alte știri. Și păzeam telefonul de multe ori, verificând dacă are ton sau dacă cablurile sunt bine, până când ai mei sunau. Adult fiind, o anunț pe mama că am ajuns cu bine, indiferent dacă călătoresc în țară sau în străinătate. Crescând astlfel, le mai spun prietenilor apropiați să dea un semn când au ajuns acasă. E așteptarea confirmării neprevăzutului. Teoretic, nu se poate întâmpla nimic. Practic …
Social media, Facebook în speță, a dezvoltat acea aplicație de marked safe during a tragedy. E minunată pentru că nu poți anunța pe toată lumea că ești în regulă, că n-ai pățit nimic, dar poți posta pe poate cel mai utilizat și rapid mijloc de comunicare că ești bine. Nu zic s-avem o viață pe Facebook, ci doar să utilizăm mai intens această rețea când se întâmplă tragedii. Așteptarea asta poate provoca niște tulburări absolut necontrolate și mai poate să dăuneze grav sănătății, iar oamenii dragi nouă nu merită o asemenea stare.
Photo: Niklas Rhose | Unsplash