Mai devreme mă întorceam de la o serie de întâlniri din centru și dintr-o dată, traficul s-a blocat într-un punct unde niciodată nu era nicio problemă. Când am ajuns în dreptul blocajului, un motociclist era întins pe jos, în timp ce șoferul mașinii care l-a lovit se agita vorbind la telefon. Nu era doar întins pe jos, ci urla de durere. Inclusiv pe mine mă durea. Nici nu mai contează a cui este responsabilitatea, un om a suferit un accident, cel mai probabil foarte grav la cum urla de durere.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Tot astăzi, mai devreme, de pe o stradă în pantă unde vizibilitatea este extrem de redusă, șoferul cu care eram a frânat brusc pentru că un livrator pe bicicletă venea pe contrasens, în pantă, cu viteză. Mi-a stat inima. Anul trecut, în ultima secundă, am evitat un tip pe trotinetă care venea cu viteză, fără să se asigure, și fără lumina pornită. Am murit puțin atunci. Oamenii ăștia care circulă cu vehicule nu foarte sigure, responsabilitatea cui sunt?
Scriam zilele trecute pe Facebook că degeaba comunitatea de bicicliști țipă după respect și piste, când ei încalcă singuri regulile, cu poze virale cu bicicliști pedalând pe trecerile de pietoni. Responsabilitatea este aceeași, chiar dacă ești activist-biciclist, simplu om, cel mai titrat fotograf, cel mai bun fotomodel, influencer etc.: pe trecerea de pietoni, biciclistul traversează PE LÂNGĂ bicicletă.
Aseară am ieșit într-unul dintre locurile foarte hip ale orașului, cu masca pe față, chiar dacă eram afară. Un amic mă întreba dacă prevăd deja măsurile guvernului de a sta cu mască și în aer liber și că virusul nu sare așa, oricum și oricând, și că-i ok să fiu responsabilă, dar exagerez cu masca, afară fiind. Mi-e bine cu mine exagerând și aș aprecia dacă și oamenii din jurul meu, cunoscuții, ar fi la fel de exagerați ca mine. Nu știu cum vă raportați voi la toată povestea asta, dar eu nu vreau să risc viețile părinților și bunicilor, care sunt în grupul țintă de pacienți problematici ai acestui virus. Transpir, mă sufoc pe alocuri, mi se aburesc ochelarii, mă lipesc de la toate gelurile antibacteriene, dar prețurile astea sunt foarte mici în comporație cu ce se poate întâmpla. Și mai bine nu.
Trăim vremurile astea extrem de intense și interesante, în care oamenii apropiați nouă se îmbolnăvesc de un virus pe care nimeni n-a reușit să-l oprească, în timp ce o majoritate covârșitoare crede că este imună la criza pandemică. Cam toată lumea vorbește despre responsabilitate și despre faptul că suntem pe cont propriu și dacă n-avem noi grijă de noi, nule șanse să aibă grijă ceilalți. Ori oamenii au uitat definiția din dicționar a responsabilității, ori pur și simplu nu știu ce înseamnă cuvântul acesta, altfel nu înțeleg cum se întâmplă atâtea lucruri care nu sunt în regulă. Și ce facem, strigăm pe Facebook și în social media de fiecare dată când cineva nu respectă regulile? Ne implicăm activ în a le explica oamenilor că nu se sfârșește lumea dacă suntem responsabili? Sau ne închidem încet-încet într-o cochilie unde avem grijă de noi cât de mult putem și ignorăm realitatea înconjurătoare, cu totul?
Nu știu de voi, dar mie încep să mi se adune din ce în ce mai multe frici, de la chestiuni de sănătate care mi se acutizează din cauza lipsei de mișcare și exerciții, la frica de mulțimi mai mari de 10 oameni și de a ieși din casă, care se suprapune cu toți oamenii ăștia pe biciclete și trotinete care par că nu știu nicio regulă de circulație și frica de singurătate pentru că nu doar pierd conexiuni cu oameni pe care îi știam, dar e aproape imposibil să mai cunoști oameni noi. Și mi-e dor de ieșiri și stat la terasă cu o bere sau un vin, de un concert, de un festival, de plăcerea de a te urca în mașină sau avion pentru un city-break undeva, dar mai mult de a îmbrățișa oameni dragi. Însă sunt un om responsabil pe cât se poate. Mai rabd. Mai pot.