Home / Idei roșcate / D-ale Oanei / Am să te iubesc până la capătul lumii și apoi

Am să te iubesc până la capătul lumii și apoi

Teoretic, poți ajunge în orice loc din lumea asta cam în 40 de ore. M-am jucat mai devreme cu niște simulatoare de zboruri în tot felul de destinații. Practic, trebuie să știi ce vrei și ce compromisuri accepți să faci. Și ca-n viață, practica ne omoară. Încet, dar sigur.

Înainte de tot și de toate, noi suntem cei mai buni prieteni. Mă cunoști mai bine decât majoritatea apropiaților mei. În timp, mi-ai învățat tabieturile, ciudățeniile, lucrurile care îmi plac și lucrurile pe care le detest. Avem o pasiune comună, cultivată în timp, care ne-a apropiat și mai mult. Știi din tonul vocii că am avut o zi bună. Sau una proastă, după caz. Știi că dacă nu-ți mai răspund, e o urgență majoră la birou. Știi să mă faci să râd. Știi să asculți. Știi când să vorbești. Știi ce să spui. Tu știi. Și eu știu. Doar că niște mii de km ne despart. Iar anii petrecuți împreună ne apropie. Așadar, facem compromisuri, împreună.

Onlineul fără offline nu înseamnă nimic. Bula virtuală e mai dureroasă decât realitatea. Râdem, glumim, dar e nevoie de prezență fizică. Desigur, e fain că avem câteva zeci de aplicații care ne aduc mai aproape unul de celălalt. Și folosim intens toate canalele. Și e bine, cumva, dar nu binele care trebuie. Decizi că-i vremea de offline, iei biletul, fugi către acolo.

Confortul unei aeronave care câștigă anual premii după premii pentru calitate și client service te lasă rece. Zborul durează multe ore, nu poți dormi, n-ai răbdare să te uiți la selecția generoasă de filme, nici să citești nu-ți vine. Nu mănânci nimic, deși ai încerca tiramisu ăla de care te tot întreabă stewardesa amabil. Bei ocazional apă și te întrebi dacă un pahar de vin te-ar ajuta cu gestionarea emoțiilor. De obicei, atenția ta la detalii este extraordinară. Poate ai face conversație cu vecinul de scaun, căci pare interesant, dar n-ai chef. Poate te-ai amuza de discuțiile de pe rândul din spatele tău despre dragoste și alți demoni. Dar acum nu. Acum e jumătatea mai bună la tine pe retină, în cap și-n suflet. Te întrebi oare cum o fi acolo unde n-ai mai fost niciodată, dar știi că la terminalul Arrivals e cineva care te așteaptă. Din nou, teoretic. Practic, e încă la serviciu, a apărut o urgență, vorbești limbi internaționale, cu siguranță te descurci să ajungi mai aproape. Priorități.

Ajungi acolo. Fluturii din stomac se transformă în niște elefanți. Crezi că îi vei liniști imediat ce apare, dar nu. Întâlnirea este îngrozitoare. Non-verbalul trădează. Lipsește conversația. Dai vina pe tine și diferența de fus orar. Te duci la baie, te uiți în oglindă și te rogi pe tine să te calmezi. În fond și la urma urmei, e ceea ce ți-ai dorit, nu?

Doar că la capătul lumii, se întâmplă ca dragostea să se termine. Nu brusc, nu atunci. Ci asta s-a întâmplat în timp. După multă vreme, suntem din nou la cină. Ne uităm unul la celălalt. Nu ne spunem nimic. Nici măcar small talk nu suntem în stare să facem. Oare când s-a întâmplat asta? Brusc, te enervează totul. De la discuția pe care o are cu chelnerul la nepăsarea cu care tratează fastul și generosul subiect viață. Nu te mai vezi crescând copii împreună sau măcar locuit într-un apartament decorat de tine. Și totuși … Încerci. Nu merge. Îți tot repeți ceva siropos pe bază de dor și iubire, de amintiri și de promisiuni făcute. Te întrebi ce s-a întâmplat cu iubirea. Unde e. Unde-s promisiunile. De ce nu devin acum certitudine?  Reanalizezi toată relația, acolo, pe loc, fiind foarte concentrată pe furculița cu care învărți pastele. Tot răsucești pentru bulbul perfect, în timp ce te întrebi ce se întâmplă. În timpul rotației, în cap ți se derulează toate celelalte momente profesionale din viața ta cea nouă, fără el, și își amintești că ar fi fost bine dacă ar fi fost și el acolo. Dar nu era. Era pe un alt drum, pe un alt continent, trăind o altă viață, nu neapărat cu tine.

Nu mai ai poftă de mâncare, lui oricum nu-i pasă. Dinning experience, chestia pe care ai învățat-o singură și de care te bucuri cu oamenii noi din viața ta ți se pare pierdere de vreme. Și totuși, te agăți de proiecția ta, în timp ce realitatea bate filmul. Încerci, chiar încerci. Îți aduci argumente. Trebuie să meargă treaba. Dar nu. Aia e. Atât a fost. Hai să ne purtăm matur acum. Hai să ne despărțim prieteni. Doar că …

Suntem generația atașată de ideea de cineva, indiferent dacă mai sunt sau nu sentimente. Suntem generația în care mocnește furia, fără să facem ceva pentru asta. Suntem generația care mimează fericirea mai bine decât respiră. Suntem generația care refuză terapia. Suntem generația care n-are răbdare, nu știe să aștepte și vrea totul acum și aici. Suntem generația care crede că soarele se învârte în jurul nostru. Suntem generația care muncește extraordinar de mult pentru niște vise care cel mai probabil n-o să devină prea curând realitate. Suntem generația care nu știe să piardă. Și aș putea continua la infinit. Sunt un om din generația sus menționată, pe mine m-am descris. Și pe majoritatea prietenilor și apropiaților mei.

Mai mult decât oricând, eu observ că am uitat să trăim clipa, aici, acum, astăzi. Ne încorsetăm singuri, dar dăm vina pe celălalt pentru cât a strâns șiretul. Plecăm din relații supărați, singuri și triști, dând vina pe celălalt. În loc să păstrăm ce a fost bun, ne agățăm de tot ce e rău. Trăim cu scheletul în dulap mult timp după ce relația s-a terminat. Hai să iubim până la capatul lumii si apoi să ne despărțim prieteni. Lumea se schimbă, viața ne schimbă. Nu e vina noastră, se întâmplă. Chiar se întâmplă.

Călătoria spre capătul lumii a existat. Am fost, l-am văzut, am trăit, am plecat și nu m-am mai întors vreodată. E un text scris acum șase ani pe care l-am redescoperit de curând. Povestea-i mult mai nuanțată de atât, dar momentan fac public doar bucata de realitate cu care știu că s-au mai lovit și alte prietenele ale mele.

Am ales această zi pentru textul despre iubirea până la capatul lumii dintr-un singur motiv: astăzi este 20 iulie, Sfântul Ilie, o mare sărbătoare câmpenească în satul bunicii mele. Acolo, acum vreo 74 de ani, bunica și bunicul s-au cunoscut la dans, în curtea bisericii. Adică fix în poza de mai jos.

Poiana Sărată, Bacău
Poiana Sărată, Bacău

Am ascultat povestea de sute și sute de ori, am crescut cu o bunică intens atașată de povești de dragoste. Bunicii mei au avut o relație de 67 de ani, cu bune și cu rele. 67 de ani este o viață de om și chiar mai mult. Eu sunt în acel moment al vieții mele încât și câteva ore cu cineva mi se par multe. Dar mă bucur de fiecare experiență prin care trec pentru că toate la un loc mă definesc ca omul de acum. Și-i bine, căci de va fi să fie, o să iubesc din nou până la capatul lumii și apoi om vedea. N-aș renunța pentru nimic din lume la fluturii din stomac. Pe cuvânt.

Iar la final, mesajul pe care l-am primit zilele trecute de la alt om fain din viața mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial