ODINIOÁRĂadv.1. Pe vremuri, altădată, înainte vreme, odată.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Mi se întâmplă foarte des să cred că eu nu-mi găsesc locul în lumea în care trăim, iar la concluzia asta ajung de fiecare dată când iau parte la o desfășurare de energii negative și răutăți gratuite pe care nu le înțeleg. Dar m-am liniștit măcar, nu mai caut răspunsuri. Doar că recent mi-au trecut prin fața ochilor o serie de întâmplări.
Luna trecută povesteam cu un prieten faptul că îmi trebuie o lustră, făcusem ceva rugăminte online soldată cu-n eșec lamentabil. Râdem, glumim, iar al meu îmi spune că pentru asta am nevoie de un bărbat.
Dar de ce?, l-am întrebat.
Pentru că, măi Ginger, e treabă de bărbați.
Între timp, s-au mai găsit vreo doi să-mi promită că mergem să căutăm o lustră, nu s-a întâmplat, sunt în aceeași beznă existențială. Din nou, și faptul că cineva promite și nu se ține de promisiune este o chestiune pe care o consider normală, aceasta este o realitate care mi se întâmplă. Doar că și această lecție am învățat-o, mai ușor cu așteptările pe scări, mai mult cu realitatea în viața de zi cu zi.
Acum vreo două săptămâni, om fain, prietenă a mea, povestește pe Facebook cum a cărat singură o cutie destul de voluminoasă de vreo 7-8 kg, iar bărbații din compania pentru care lucrează nici măcar nu s-au obosit să se uite la ea, d-apăi s-o și ajute în vreun fel. Postarea ei a generat o serie de incidente similare povestite de alte femei, iar totul a fost încununat de partea masculină care argumenta ceva bazat pe emanciparea femeii, drepturi egale, femeie puternică și independentă, chestiuni din această zonă. În capul meu, faptul că ea a mutat o cutie grea singură era perfect normal. Eu pățesc mai rele cu ai mei colegi când îi rog câte ceva, așadar prefer să fac singură. Când chiar nu pot, cer ajutorul. Fair trade, zic eu.
Zilele trecute, m-am întâlnit cu un alt om drag mie, genul acela cu o energie debordantă, de care te îndrăgostești pe loc și pe care vrei să-l ții aproape. N-o mai văzusem de o lună, când o răceală și niște emoții îi blocau energiile. Însă acum, prietena mea era senină, lumina, radia, și avea o aură de liniște care te relaxează total. Povestind noi d-ale vieții și alte chestiuni profesionale, ajungem la o discuție despre bărbați. Inevitabil, știu. Doar că nu genul ăla de chit chat al fetelor. Ci despre omul care-i acum acolo în viața ei și care are niște gesturi absolut normale: o ajută să se îmbrace/dezbrace de palton, îi trage scaunul, îi umple paharul, îi deschide ușa/portiera. Fix ca odinioară.
Am plecat de la ea și mă gândeam ce s-a întâmplat cu odinioară ăsta. Conduceam spre casă și îmi aminteam frânturi de discuții legate de Sf. Valentin. Coadă la flori, fete cu zâmbetul până la urechi căci niște ei au fost atenți cu ele, treburi din astea. Atenție sporită pentru o chestiune comercială exploatată la maxim. Am făcut o scurtă recapitulare a ieșirilor mele din ultimul an și rezultatul acestui odinioară a fost dezastruos. Mi-am amintit cum i-am scris unui prieten că sunt la o masă cu mulți oameni, cu unul dintre ei avusesem o pseudo-relație, și cum m-a marcat faptul că l-am rugat să-mi aducă un pahar și n-a făcut asta. Tot felul de oameni de la care ar trebui să învățăm tot felul de lecții. Și fix când am ajuns în parcare, mă întrebam dacă e ceva în neregulă cu mine, că eu atrag oamenii ăștia care au uitat manierele. Dar mi-am revenit rapid, nu-s eu de vină, sunt ei. N-am eu o problemă, au ei.
Și pentru că universul meu e mereu activ și dă semne, aseară un domn mi-a deschis ușa, și când am venit, și când am plecat. Pățăști din astea când ai setup-ul corect la cap. Odinioară n-a dispărut, doar se reorganizează.
Trust me, I know. Plus, unicorns are real.