Lectii de viata: străinii

În 90% din cazuri, călătoresc singură pe mapamond. De obicei, la destinație mă așteaptă cineva. Poate și ăsta-i unul dintre motivele pentru care mi se întâmplă tot felul de situații, care mai de care mai ciudate, dar totodată extraordinare pentru descoperirea limitelor mele. Așadar, le iau pe toate ca un exercițiu de cunoaștere a mea.

Sunt la Bruxelles zilele astea fără nicio altă treabă decât o întâlnire pe care mi-o doresc de ani de zile cu Rene Magritte și nu s-a întâmplat. Încă. Ieri nu mi-a fost chiar bine, piticii din capul meu au făcut o dezbatere absolut halucinantă, lucru care s-a soldat cu o durere de cap cum n-am mai avut de ceva vreme, o lipsă de concentrare și un frig care plusa peste toate astea.

Am intrat în prima cafenea și m-am așezat la prima masă liberă. Lângă mine, pe banchetă, un domn care arăta ca Moș Crăciun, vorbea singur. Prima dată am crezut că omul are handsfree sau ceva, dar nu. El avea o conversație la prânz cu proprii lui pitici. În timp ce-mi încălzeam simțurile cu un cappuccino banal și încercam să-mi fac ordine în gânduri, astfel încât să găsesc soluții pentru problema mea punctuală, domnul respectiv mă fascina prin calitatea discursului său.

Practic omul stătea la masă cu două persoane imaginare, cu una vorbea în engleză, cu cealaltă cred că în flamandă, căci nu-mi suna a franceză, dar e foarte posibil să mă înșel. A trecut prin explicarea texturii supei pe care o mânca, ceva despre cartofii de la garnitură, cunoștea inclusiv podgoria vinului pe care îl consuma. Băuse des cu proprietarul. Vorbea când cu partea stângă, când cu dreapta, iar pe alocuri zâmbea și chiar râdea.

Nu mă holbam în sensul ăla urât, ci doar ascultam, fiind fascinată de cum decurge prânzul lui. N-am asistat niciodată la așa ceva.

Domnișoara care ne servea mi-a adus o apă și observând că atenția mea este asupra domnului respectiv, mi-a sugerat să vorbesc cu el. “He really needs someone to talk to”. Acum, cei care mă cunosc în viața reală știu că nu întâmpin nicio dificultate în a face conversație cu oricine despre orice. Doar că eu nu eram în forma cea mai bună, iar domnul respectiv nu-mi inspira neapărat încredere. Mi se pare dificil să încerci să interacționezi cu oameni care nu sunt vizibil bine. Apoi, le aveam și eu pe ale mele, doar că nu vorbeam cu voce tare cu ai mei.

Am mai stat câteva minute, domnișoara s-a dus să-i servească și desertul, mi-a zâmbit, i-am zâmbit, după care dintr-o dată domnul ăsta a început să vorbească cu mine în engleză. Direct, fără nicio introducere, nimic.

“Young lady, from where I come from, the coffee should be taken with a dessert. Try this … (n-am înțeles, dar era prăjitura pe care o mânca el).” După care s-a întors la prietenii lui imaginari și a continuat discuția despre prăjitură, vorbind cu ei.

Sunt puține momente când nu știu ce să fac. Doar că atunci apar semnele, și-s cumva salvată. Domnișoara mi-a adus nota de plată și mi-a povestit cum domnul ăsta și-a pierdut întâi copilul, apoi nevasta, apoi de curând i-a murit și cel mai bun prieten într-un accident de mașină. A rămas singur aici în Bruxelles și în fiecare sâmbătă de când lucra ea, să fie vreo doi ani, vine la prânz acolo. Stă mereu singur și vorbește cu prietenii lui imaginari. E un om foarte drăguț și foarte deștept, ea a mai stat de vorbă cu el.

Incredibil. Sau suficient de credibil cât să-mi dau două perechi de palme, să-mi revin, să-mi reduc la tăcere piticii mei și să-mi văd de city break-ul meu. Și din momentul când am decis să nu mai vorbesc despre subiectul care mă deranja profund și care mi-a cauzat o durere incredibilă de cap, lucrurile s-au așezat. Normalitatea s-a reinstalat. Toate bune pe frontul de vest.

Life sucks anyway, dar de cele mai multe ori ne-o facem cu mâna noastră.

ps: cafeneaua se numește Carpe Diem.