Pentru oricine are vreo pasiune pentru artă, Marina Abramovic este un nume care intrigă.

Artista cu origini sârbești care își expune trupul ca formă de artă – vorbind continuu despre limite și limitări – e un mister împachetat într-o strategie de marketing extraordinar de bine pusă la punct și foarte documentată. De ce spun asta? Pentru că Marina Abramovic și-a filmat toate performance-urile încă din anii 70’, ca să rămână mărturie peste ani. Ceea ce se și întâmplă.

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Retrospectiva carierei ei de la Royal College of Arts a fost anunțată de toată presa internațională, fiind considerată una dintre cele mai importante expoziții din lumea artei din Europa. Știam că vreau să o văd, dintr-o perspectivă pur personală: propria-mi relație cu corpul.

Marina Abramovic. Alta dimensiune a corpului

Acum câțiva ani, i s-a tradus biografia și în limba română, ceea ce a apropiat-o de publicul român. Unii dintre noi am văzut una dintre lucrările ei și la Timișoara, în 2018, în cadrul Woman, all too woman – cu lucrarea Balkan Baroque, un manifest al artistei despre tristețea, durerea și disperarea lăsate de războaiele din Balcani, iar apoi, în pandemie, a fost invitată online la Unfinished Festival.

Nu are cum să te lase indiferent felul în care ea decide să facă din artă un performance, testându-ți limitele și ție, ca participant. Poate cele mai soft pentru public sunt cele din categoria Transitory Objects, în care se pot experimenta diferite idei ale Marinei, ca Shoes for Departure, în care cu picioarele goale, stai în niște pantofi gigant, din ametist, sau seria Dragons, în care te urci pe niște băncuțe improvizate. Scopul: să reușești să-ți părăsești corpul și să te (re)conectezi la minte conștient. Iar la retrospectiva din Londra poți experimenta toate aceste lucruri și ceva mai mult.

Eu nu am o relație cu corpul meu, însă din cauza unor dureri, și fizice și psihice, a unor somatizări netratate și a fricilor de toate felurile, am început să mă tratez. Sunt de ceva vreme într-un proces de terapie somatică, care nu-i chiar simplă și scoate la suprafață mai multe chestiuni, iar în tot acest timp, învăț și să mă uit la mine cu alți ochi. Pe parcurs, am mai primit și tot felul de alte tipuri de ajutor.

De aceea, mai mult ca oricând, am vrut să înțeleg dimensiunea ideii de corp, explorată în toate felurile posibile.

Sunt zile în care mă uit în oglindă și văd prin mine.  Mai sunt și zile când corpul își amintește cum s-a simțit atunci când a fost văzut și simțit. Câteodată, dacă închid ochii, pot activa memoria pielii și îmi amintesc exact cum s-au simțit un sărut, o îmbrățișare, sau o mângâiere. Povestea asta funcționează și dacă sunt într-un moment de anxietate maximă, când mi-e foarte frică. Vara asta, când mi-am petrecut noaptea singură într-un cort, într-o pădure, pe malul unui lac, ceea ce m-a ajutat să îmi liniștesc anxietatea a fost o imagine foarte clară a unui moment de îmbrățișare, povestit în detaliu. De aceea, mi-e frică de dimensiunea asta a imaginației, care împinge spre alte lumi paralele, o lume în care pot fi vulnerabilă, neacoperită de straturi – textile sau armuri invizibile, dar impuse.

Și cu imaginea asta în cap, am intrat la expoziția Marinei Abramovic, dorindu-mi enorm să mai învăț lucuri despre mine.

Prima conștientizare a fost legată de violență: în multe dintre performance-urile ei în care publicul participa, de la un anumit punct, i-au făcut rău fizic, ca în cazul Rhythm 0, live perfromance-ul din Napoli, din anii 70. Oamenii preferă să facă gratuit rău altor oameni, din pură plăcere, sau să le testeze limitele. În camera cu lumini difuze, am văzut femei cu lacrimi în ochi și mă gândeam că poate acea masă cu obiecte – de la lucruri soft, ca un trandafir și o eșarfă de mătase, la lucruri hard, ca un fierăstrău și un pistol cu gloanțe, le-a declanșat amintiri neplăcute. Și am avut acest moment de recunoștință că n-am suferit niciun abuz fizic, ceea ce în zilele noastre pare o performanță, nicidecum o normalitate. Și am simțit nevoia să îmi ofer o îmbrățișare, căci corpul meu e bine, fără cicatrici, fără dureri provocate de o altă persoană, dar și fără de a înțelege complet dimensiunea aceasta a violenței.

Marina Abramovic. Alta dimensiune a corpului

Apoi, m-a lovit destul de tare imaginea cu oasele, Balkan Baroque – tributul adus războaielor din Balcani la care artista a fost martoră. Și numărând cumva acele oase, mi-am amintit cât de mult vreau și cred în trăiește clipa, în momentul prezent, în nevoia de a spune ceea ce gândesc, la felul meu de a fi, direct, fără ocolișuri și fără glazuri inutile. Cu situația politică atât de precară în jurul nostru, cu un război la graniță și altul nu foarte departe, mă întreb de ce ne limităm atât și de ce amânăm să facem lucruri. Cred că am râs și atunci, dar și acum când scriu, căci în multe feluri și în multe forme, am încercat de-a lungul timpului să îmi justific purtarea, scuzându-mă. Și ca să le fie bine altora, m-am purtat cu mănuși, cu precauție și prea puțin cu conștientizarea prezentului– de care vorbesc mult și în care cred la fel de mult. Și toate astea, venite tăvălug uitându-mă la niște oase, niște vieți de oameni care nu mai sunt printre noi, conștientizând totodată că oricând putem să nu mai fim, să devenim și noi doar un morman de oase. Ciudat, nu?

Un amestec de furie și piele de găină am simțit într-o altă cameră, cu focus pe video, în care existau niște săruturi pasionale, dar violente, unele pe fast forward, altele în slow motion, completate de alte videos în care artista și partenerul său se pocneau reciproc peste față. N-am experimentat niciodată nici vreo palmă peste față, și cred că ăsta-i principalul motiv pentru care am simțit furie. Ca femeie, abuzul este aproape parte din viața de zi cu zi, iar Marina Abramovic, ca artistă, îi dedică o serie de performance-uri. Mă depășește situația până la starea de iritare, și o simt pe piele. Ciudat a fost să văd bărbații zâmbind în fața acestor monitoare, în timp ce femeile treceau mai degrabă nepăsătoare. Cumva, în capul meu, s-a amplificat furia asta în care e ok să mai primești câte o palmă peste față (nu, nu e deloc), dar nu să ai răni fizice pe trup, ca în cazul Rhythm 0. 

Pentru unii piesa de rezistență a retrospectivei, pentru mine o altă frică amplificată aproape de durere în corp, este tunelul printre două corpuri complet dezbrăcate, unul de femeie, celălalt de bărbat, care face trecerea dintre partea fizică – lucrările dedicate corpului, către cea mentală a expoziției – interacțiunea propriu-zisă cu lucrările de artă. Nu știu dacă îți trebuie neapărat curaj ca să treci printre două corpuri dezbrăcate complet, ci mai degrabă o înțelegere a ceea ce se întâmplă. Când ești mult în minte și prea puțin în corp, ca mine, relaxarea e încă un cuvânt din dicționar. Recunosc că am stat câteva minute bune să văd cum interacționează publicul la acest live performance, pe care l-a făcut și Marina Abramovic la un moment dat în cariera sa. Și uitându-mă la reacțiile publicului, m-au trecut niște fiori reci, căci m-am vizualizat pe mine dezbrăcată, vulnerabilă, și neștiind ce să fac cu propriul corp. Instinctiv, mi-am tras fermoarul de la geacă, deși era foarte clar înăuntru, căci nevoia mea de a mă acoperi era stringentă.

Cu o serie de cunoștințe mai degrabă limitate din sfera intimității, uitându-mă la cele două trupuri care stăteau nemișcate în fața publicului, mi-am amintit de câtă răbdare, tandrețe și construcție de spațiu sigur a creat un partener pentru mine ca să mă simt în siguranță, explorând intimitatea unor corpuri goale – al meu în special. Și cu niște lacrimi adunate în colțurile ochilor, i-am mulțumit în gând pentru toate aceste lucruri care par mici, dar sunt enorme.

Mă mai gândeam la toate discuțiile din media despre personalul angajat special pe platourile de filmare ca fiind sex instructors / therapists, nevoia aceasta de a te simți în siguranță când ești vulnerabil/ă, când sexul e un act public, dar și când nu te simți confortabil în respectiva ipostază. Lucru care s-a și întâmplat – o persoană din public s-a apropiat de bărbatul din performance, fixându-l cu privirea de foarte aproape, într-un exercițiu de intimidare foarte pervers, pentru care a intervenit securitatea expoziției, domnul în cauză explicând că e normal să se apropie cât vrea el ca privitor, acela e scopul artei. 

Explorările mai recente ale Marinei Abramovic nu sunt atât de violente, nu își mai maltratează trupul de dragul privitorilor și admiratorilor de artă contemporană, ci pare mai degrabă o formă de a considera corpul un altar, de care să avem grijă, inclusiv spiritual. Mi-a plăcut în special cada cu flori de mușețel, mi s-a părut o idee de purificare foarte faină, la fel și portalul din pietre semiprețioase prin care treceai într-o nouă viață – o formă cel puțin interesantă de a te recalibra după toate dimensiunile corporale experimentate.

Am simțit ceva pervers și foarte nepotrivit în camera dedicată portretelor ei, așezate în formă de cruce, o metaforă foarte reușită a ceea ce a creat de-a lungul timpului cu aceste live performance-uri, puse în antiteză cu un alt performance video în care artista e complet dezbrăcată, întinsă pe jos, iar peste corpul ei este un schelete, cei doi respirând la unisol.

Marina Abramovic. Alta dimensiune a corpului
Marina Abramovic. Alta dimensiune a corpului

Când am ieșit din expoziție, am simțit această nevoie acută de îmbrățișare și mângâiere a propriului corp, care doar privind, s-a activat. De când am părăsit expoziția, mă gândesc doar la violența suferită de femeile din întreaga lume, de felul în care corpurile lor sunt maltratate în diferite forme, de cele mai multe ori, complet conștient.

Totodată, mă apasă o formă de recunoștință pe care o simt față de divinitate că n-am trecut prin nicio formă de abuz, mă simt privilegiată și cumva prost, având în vedere situația generală a femeilor din lumea asta, și mai mult, a faptului că am inclusiv cunoștințe care trec prin abuz. Conștient, știu că nu e normal să mă simt prost că am avut o viață decentă și bună până acum, însă inconștientul amplifică aceste lucuri, acum suprapunându-se și cu imaginile de urme lăsate pe corpul Marinei de diverși oameni din public, răni sângerânde și vânătăi vizibile. Inconștient, mă simt extrem de privilegiată până la o formă de vinovăție, mai ales că am experimentat niște chestiuni de initimitate cu un om atent și conștient de limitările mele, care m-a făcut să mă simt în siguranță. Și dacă siguranță nu e, cred că nimic nu e. 

Expoziția rămâne deschisă până pe 1 ianuarie 2024. Detalii aici.

Write A Comment