culturALE

Jazz, baby, jazz. Și povești în loc de playlist-uri

Pinterest LinkedIn Tumblr

A fost o dată ca niciodată …  New Orleans, Louisiana. A fost un oraș cosmopolit prin prisma avansului comercial pe care îl avea, atrăgând oameni din toate colțurile lumii. Și unde ai o asemenea efervescență culturală, lucruri magnifice se întâmplă: improvizația. Și această improvizație ne-a adus mai aproape zeci de ani de bucurie prin acordurile negrilor și albilor deopotrivă, dar și o scenă de debutanți absolut spectaculoși. Ce știm sigur este că la jazz, tot ce ai învățat despre intensitate, înălțime, contur, durată sau ritm, tempo, capătă alte dimensiuni. Dacă anul trecut de Ziua Internațională a Jazzului am scris un foarte scurt ghid pentru începători în ale jazzului, acum am “plecat” în căutare de povești cu și despre jazz. Așadar, am întrebat oameni cu care am împărțit cel puțin o dată un concert de jazz live sau am povestit despre pasiunea pentru muzică despre intensitatea unui moment cu și despre jazz care s-a imprimat în amintire. Și a ieșit un întreg serial cu povești, care se citesc în cascadă. 

Alin Vaida, Jazz in the Park

Când ai trei festivaluri de jazz în același timp, e cam greu să te împarți. Și-ți tot promiți că ajungi, mai ales că line-up-ul este din ce în ce mai interesant de la an la an, dar încă n-a venit momentul. Însă de la distanță, Jazz in the Park e o poezie. Și ce povestește Alin în ceea ce urmează, eu am mai ascultat o dată povestea asta și speram s-o spună din nou pentru acest challenge, este fix motivul pentru care cred că muzica are o forță incredibilă și inexplicabilă.

 

Cei aproape opt ani de Jazz in the Park mi-au oferit numeroase momente intense. E mult timp de când am început să fac acest festival, eram tânăr, cu freză și destul de plinuț. Acum sunt mai înțelept, mult mai slab și părul a început să se ducă. Iar acest festival a fost mereu terenul meu de joacă. În acest context mi-am trăit cele mai intense emoții, am avut parte de cele mai mari realizări și am depășit cele mai grele obstacole pe care le-am avut în viața mea.V-aș putea povesti de când am câștigat Best Small Festival in Europe – asta ca realizare profesională, sau v-aș putea povesti de artiștii cu care am lucrat la Jazz – asta ca pasiune muzicală. Dar, dat fiind că scriu aceste gânduri în timp de pandemie mondială, vă voi povesti de momentul din Jazz in the Park în care m-am simțit cel mai om.

Era 2017, anul V de festival și cumva, ne-am pus ambiția de a face ceva împreună cu comunitatea din Pata Rât. Pentru cine nu știe ce e Pata Rât: e rampa de gunoi a Clujului. La Pata Rât, în acest moment, trăiește cea mai mare comunitatea segregată din România, peste 1500 de persoane, majoritatea de etnie rromă, din care cam 900 sunt copii.

Noi tocmai cunoscusem niște oameni din comunitatea lor și ne-am dorit să facem ceva acolo cu festivalul, din dorința de a le arăta oamenilor ălora că Jazz in the Park e și a lor, dar și pentru a da ocazia comunității urbane clujene să vină și să descopere ce se află la 20 min de mers cu mașina din centrul Clujului. Am ales să facem acolo o zi din festival. Pe atunci, festivalul avea o săptămână și se întâmpla în vreo 6-7 locuri din oraș. Am ales ziua de marți pentru Pata Rât (ziua 2 din 7).

Am început discuțiile cu comunitatea de acolo cu câteva luni înainte de eveniment. Regula era simplă: venim o zi, logistică doar de bază (ca să putem strânge rapid seara) și muzica e musai să fie jazz. Trebuiau să cânte 3 artiști. Am bookuit Taraf de Caliu, aveam headliner Barcelona Gypsy Balkan Jazz Orchestra (șoc că am reușit!) și le-am dat lor voie să aducă ei un artist din comunitatea lor.

Am reușit să obținem două autobuze care să ducă și să aducă non-stop clujenii. Cei din comunitatea de acolo s-au mirat de acele autobuze, zicând că ei se străduie de ani de zile să obțină o linie de autobuz cu niște orare decente.

Am ales să aducem doar 4 agenți de pază. Am zis așa: 4 agenți te ajută să creezi un perimetru. Era important când montam chestii acolo. Iar mai mulți nu aveau sens. Multă lume ne-a zis atunci că să avem grijă la securitate, dar ce puteam face? Să ducem 500 de agenți? Era degeaba. Am zis să avem încredere în oamenii de acolo.

Și a venit ziua evenimentului. Am montat rapid ce era de montat. Am și avut parte rapid de ajutoare: mulți băieți veniți să dea o mână de ajutor la descărcat mașini, mulți copii care erau fascinați de oamenii de pază. Am montat, concertele se pregăteau să înceapă și oamenii au început să vină.

Am avut cca. 1500 de participanți veniți din oraș la care s-a adăugat aproape toată suflarea din Pata Rât. Și a fost ex-ce-lent! Au fost 6 ore de muzică, pe care s-a dansat, s-a socializat și ce a fost cel mai tare: cei din comunitatea din Pata se comportau ca niște gazde!

Pentru câteva ore, 3000 de persoane s-au simțit excelent. S-a uitat de rasism, s-a uitat de sărăcie, de neglijență. Am fost o comunitate unită. Unită de muzică, de data asta unită de jazz. Oamenii s-au amestecat, au încins hore, au ciocnit beri, s-au îmbrățișat cu artiștii.

La final de eveniment, am luat amendă pentru deranjarea liniștii publice ☺. A fost comic. De asemenea, băieții care au ajutat la descărcat au ajutat și la încărcat. Și nu, nu s-a furat absolut nimic.

Cred că aceea a fost ziua în care am simțit la maxim care este puterea adevărată a unui festival și care este puterea muzicii. Și cred că trebuie să se întâmple niște lucruri cu adevărat uimitoare ca să dau altei amintiri titlul de „cea mai memorabilă.”

Anca Dumitrescu, Vreau să fiu stewardesă

Cu Anca mă întâlnesc des la concerte, la premiere de film, la festivaluri și la vernisaje. Dacă cineva mi-ar spune să definesc bon vivant printr-o persoană, aș nominaliza-o fără ezitare pe Anca. 

 

Deși am trăit multe experiențe legate de jazz care au rămas cu mine mult după ce s-au terminat (serile de Jazz Nouveau la Control după care veneam alene spre casă pe Calea Victoriei, concerte sub cerul liber pe terasa de la Green Hours, artiști pe care îi admiram pe scena Sălii Radio …), cea mai intensă experiența a mea cu jazz-ul a fost una mai degrabă domestică. Fără scene, fără sound check, fără aplauze sau public.

Era sfârșit de mai, n-o să uit. Orașul era deja plin de tei în floare și, pedalând pe întuneric spre casă, trăgeam atât de puternic aer în plămâni de parcă aș fi vrut să-mi umplu alveolele cu tei. În coșul bicicletei aveam un vinil cu coperta spălăcită și ruptă pe la colțuri. Un prieten drag, care urma să plece de tot din țară mi-l dăruia. Era un vinil cu confesiunile lui Johnny Raducanu, unul pe care-l știam atât de bine și pe care-l ascultaserăm împreună în atâtea nopți de vară pe terasa lui de pe Batiștei. Ne prindea așa târziul, uitându-ne la Intercontinental, comentând vinul din pahar și mereu, dar mereu ajungeam la aceeși concluzie: că vara, Bucureștiul e cea mai frumoasă poveste de dragoste pe care o poți trăi. Că suntem norocoși că trăim aici, că ne putem bucura de el.

Acum începea o altă vară, el pleca, vinilul rămăsese la mine, așa că povestea trebuie să meargă mai departe. Am ajuns acasă, am deschis larg ferestrele spre casa domnului Enescu și-o sticlă de vin roșu. Am ascultat, cumva în așteptare, acel vinil. În așteptarea verii care urma, în așteptarea unei noi etape, cu gândul la toate obiceiurile pe care le lăsăm în urmă atunci când unii oameni aleg să meargă pe alt drum.

Singura constantă rămânea acel vinil și muzica lui. E și acum aici cu mine, pus bine în cutia cu viniluri, iar serile de vară petrecute pe balcon sunt încă folosite ca pretext să dau drumul pick-up ului pentru Confesiunile domnului Răducanu.

Andreea Pietroșel, RFI

Cu ocazia acestei provocări, am descoperit că pe Andreea am cunoscut-o la JazzTM-ul despre care povestește.

 

În timp ce încep să îți povestesc despre povestea mea cu jazz-ul tocmai am pus în heavy rotation acorduri din Summertime cu gândul la vara pe care nu avem nicio certitudine că o vom petrece la mare, dar avem certitudinea că putem să ne ajutăm de muzică și lecturi ca să inducem în casă calmul vacanței cu zile lungi și moi în care putem uita de rutină.

Summertime-ul meu e dramatic. E plin de toate inflexiunile pe care le ia vocea lui Janis Joplin și face din el o trăire one time only, mai departe decât o duc Ella Fitzgerald & Louis Armstrong pe acorduri pătrunzătoare de saxofon. 

Jazz-ul mi se pare suportul perfect pentru hiperbolizarea simțurilor. E intuitiv, te surprinde prin improvizații, te pune față în față cu perspective la care nu te-ai gândit. Și regret că l-am descoperit atât de târziu. M-am scufundat mai bine în acordurile de jazz în urmă cu 4 ani în Piața Operei din Timișoara la festivalul dedicat de oraș acestei nișe. 

Oltea Zambori a fost cea care m-a invitat la Jazz TM și mi-a oferit șansa să înțeleg care e treaba cu genul ăsta la care până atunci eram reticentă. Acolo le-am cunoscut pe Dee Dee Bridgewater și pe Imany – o artistă soul-jazz care mi-au arătat ce înseamnă puterea muzicii și cum aduc acordurile oamenii împreună într-o uniune care ar sfida acum toate regulile de distanțare socială. Limbajul lor era comun cu al tuturor celor care au urcat pe scenă și mai mult decât atât, era transmis și perceput de toată lumea din public și nu vorbim aici de public specializat.

De atunci ascult jazz când am nevoie să îmi cizelez ideile. Când fac fine tuning și când vreau să-mi induc stări onirice în care sunt departe de tot ce mă înconjoară. Iar când merg pe ringul de dans de la Control, doar Aura Urziceanu mă face să simt că plutesc în momentul în care versurile i se revarsă din boxe la indicațiile atente ale lui Eugen Rădescu.

Ioana-Teodora Spînu, jazz singer

Pe Teodora am cunoscut-o ieri, prin intermediul Andrei Nicula, și m-am bucurat că o să fie și o poveste din perspectiva unui artist care își dedică timpul și energia acestui gen muzical.

 

În fiecare an de ziua jazzului, împreună cu cei din comunitatea de jazz organizăm un jam session festiv prin locuri precum Green Hours sau Jazz Book. Anul acesta îmi amintesc cu nostalgie câte întâlniri frumoase am avut alături de colegii de breaslă și-mi pare rău că nu suntem împreună ca să ne mai încântăm unii pe ceilalți.

Fiecare experiență în parte, fie că se-nâmpla cu mine pe scenă sau din postura de ascultător, a avut parte de intensitatea ei. Și acest tărâm sinuos, acest carusel de intensități care îmi dau bucuria de a practica o muzică prea puțin cunoscută sau apreciată pentru România, este o experiență în sine. 

Prima audiție care mi-a marcat existența a fost piesa “Magic Bird” de pe albumul cu același nume, lansat în 1991, un album de duo cu doi dintre cei mai versatili muzicieni, Mircea Tiberian și Anca Parghel. Pe Mircea Tiberian am avut ocazia să-l am ca mentor în facultate timp de 6 ani, am cântat deseori alături de el (chiar la unele dintre zilele jazzului organizate chiar el) și am avut ocazia să colaborăm într-un proiect de teatru ce s-a desfășurat la Teatrul Dramaturgilor în București, un spectacol interactiv cu și despre cărți de tarot.

O altă experiență despre care pot să povestesc este cea din postura de interpret, într-una dintre taberele de jazz la care participam activ cu ani în urmă, în cadrul Icon Arts, la Sibiu. Îmi amintesc că formasem un ansamblu și pregăteam un concert de final iar fiecare vocalistă își alesese să cânte câte ceva. Eu am ales să cânt o baladă și deși eram doar între colegi în sală, aveam mari emoții. Am cântat, ca să scap de privirile lor țintite către mine, toată piesa cu ochii închiși. Preț de cinci minute mi-am plimbat imaginația în cele mai intense amintiri pe care le trăisem. Am deschis ochii și am realizat că toată lumea călătorise alături de mine. Trei dintre colege, alături de profa mea, aveau ochii invadați de lacrimi, iar restul încă aveau ochii închiși. 

Din postura de ascultător: era vara lui 2018 când am ascultat-o live pentru prima dată pe Jazzmeia Horn, una dintre cele mai actuale voci de jazz american. Ploaia a decis să apară la mijlocul concertului, când Jazzmeia pregătise o piesă în duo alături de pianist. Puțini au fost cei care nu au fugit din fața scenei ca să se adăpostească, dar pentru mine, ploaia a avut cel mai bun timing, transformând momentul într-unul mai fermecător, personal. 

Din postura de îndrăgostită: finalul anului universitar, 2014. Eram  îndrăgostită de un băiat de la master. El urma să plece în Italia, așa că am decis ca ultima noastră întrevedere să fie o plimbare prin Cișmigiu. Ne-am îndreptat spre stația de autobuz de la Universitate și țin minte și acum că ne-am ținut în brațe mult timp, și că i-am cântat la ureche “Everytime we say goodye” iar când piesa a ajuns la final, a sosit și 601 în stație. Dansul nostru s-a încheiat cu zâmbet pe care nu o să-l uit.

Loredana Munteanu, Arta nu mușcă

Acest om minunat, Loredana, are amabilitatea să-mi ofere din energia ei debordantă constant, povestindu-mi mici bucăți din viața ei boemă – o carte, un film, un concert, o melodie, o expoziție, un fel de mâncare, un vin, un ceai. Și da, recunosc că așteptam să împărtășească povestea de dragoste pe care o trăiește acum.

 

Vara lui 2015. Eram în Londra pentru un curs de artă, la Sotheby’s. lucram la teza de final despre Wassily Kandinsky, unul dintre artiștii mei preferați de altfel. Documentându-mă, am aflat întâmplător despre o trupă de jazz contemporan, Kandinsky Effect. Mi-a plăcut instant sunetul și, astfel, mi-am finalizat lucrarea cu muzica lor în căști. Curioasă din fire și o mare iubitoare de muzică, am început să căut mai multe detalii despre istoria jazz-ului, baruri emblematice din Londra, artiști, festivaluri sau posturi radio.

La trei ani diferență, Facebook-ul îmi reamintește despre experiența cursului la Londra și, sub efectul nostalgiei, fac o postare și adaug una dintre piesele trupei descoperite atunci și le dau tag. La scurt timp, îmi scrie unul dintre membri cu cei mai frumoși ochi albaștri. Să îmi stea inima, nu alta. Treptat, s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste, când mă așteptam mai puțin, aducând jazz-ul și mai aproape de mine. Nu mai avea să plece de acolo. L-am lăsat să mă afle. Nu e ușor să fii cu un muzician, dar e al naibii de mișto. Devine, cumva, inefabil. Să tot ascultăm jazz și să ne îndrăgostim!

Paul Ispas, IsPaul

Om fain prezent în viața mea de 15 ani+, vamaiot de înainte de mișcarea hipsterească, fin cunoscător al muzicilor de toate felurile, cititor de cărți pe care îi place să le comenteze, cu niscavai cunoștințe în ale politicii și ale politicilor, cu un singur defect: scrie prea rar de toate menționate anterior. 

 

Eu sunt ”fan Jazz” de puțin timp. Îmi plăcea și respectam acest stil muzical de mic copil, dar nu a avut cine să mă inițieze cum trebuie în domeniu, spre deosebire de alte stiluri muzicale. Pentru mine Jazz-ul începea cu muzica din Tom și Jerry și se termina cu Louis Armstrong. Până într-o zi când butonam Mezzo și m-a lovit în timpan Mulatu Astatke & the Heliocentrics. O frenezie psihedelică de sunete africane cu versuri SF pe ritmuri de jazz. Ăla a fost momentul când am realizat cât pierd. Să fie cinci ani de atunci, poate 6, cam în aceeași perioadă când filmul Whiplash mi-a asezonat gusturile pentru muzica asta dementă. 

Prin 2017 am ajuns prima dată în Budapesta, împreună cu Alexandra. Minunata Budapestă. După încă 2 vizite, rămâne unul din orașele mele preferate. Era splendid totul, pentru că Budapesta e genul de oraș în care trebuie să te pierzi ca să simți că l-ai ”trăit”.

Plimbările fără GPS sunt riscante, dar vorba aceea: nu riști, nu poker. Și lipsa GPS-ului la vreme de foame nu e ceva ce aș recomanda oriunde, dar în capitala Ungariei, e ok, pentru că noi am ajuns într-un restaurant cu specific unguresc, care părea construit înainte de Primul Război Mondial, cu foarte multe și frumoase finisaje din lemn negru, un candelabru pe care se vedeau urme de ceară topită de la lumânări, și un bar dotat cu tot ce era nevoie. Ne-am așezat la masă lihniți, dar curioși de contrabasul pe care-l ținea aproape un domn care stătea la bar.

Am sperat că e cu muzică live. Și în timp ce ne venea comanda, mai intrară doi domni, unul cu o chitară, unul cu o vioară. Deja eram la a 3a bere și a doua pălincă și nu-mi puteam lua ochii de la chitarist. Semăna tare mult cu un mare pianist de jazz pe care îl descoperisem recent. Și mică de tot mi-a fost mirarea, dar uriașă fericirea, când cei trei s-au pus pe cântat. Eram 6 oameni într-un restaurant în care ar fi încăput lejer 60, iar cei trei cântau parcă pentru ei înșiși.

Din corzile lor ieșea un etno-jazz unguresc, similar cu ce face Adrian Naidin în România. După vreo 3 melodii, ne-am decis că ar cam trebui să plecăm. Nu și dacă trio-ul are ceva de spus despre asta! Așa că au venit la noi la masă și au început să cânte ceva simplu și scurt.

Când au terminat, m-a întrebat unul dintre ei dacă-i cunosc, că prea mă uit insistent. I-am explicat că al lor chitarist seamănă cu Jancy Korossy, pianistul care a reușit să scoată primul disc de Jazz din România, într-o perioadă în care Jazz-ul abia devenea legal în țară. S-au arătat interesați de personaj și le-am arătat o poză cu marele pianist. ”Zici că e nepotul lui, uită-te cum seamănă!”, ziseseră într-o engleză stricată.

Apoi m-au întrebat dacă sunt profesor de muzică, sau ceva, și le-am zis că nu, doar că îmi place mult-mult muzica, mai ales aia bună. Le-am mai povestit cum viitorul președinte al României, Ion Iliescu, pe atunci lider UTC, când și-a făcut autocritica n-a avut ce să-și reproșeze decât că a lăsat cam mult jazz-ul să sune în camerele de cămin din București. Înainte să plecăm, contrabasistul a cerut băiatului de la bar să pună o melodie de-ale lui Korossy. N-am stat s-o ascult, că eram pe picior de plecare. 

Din cauza asta, datorită acestei intimități pe care am avut-o cu cei trei minunați instrumentiști, pentru mine Budapesta va rămâne un oraș muzical, deși în celelalte dăți în care l-am vizitat mi-a lipsit partea cu sunetele frumos aliniate. Data viitoare, cu mai mult noroc. Mamă, ce poftă de Korossy mi-am făcut 😊 

Adi Oprea, meșter creativ în ale designului și scrisului

Sunt oameni care ți se lipsesc de suflet și știi că vor rămâne mereu acolo. Și de fiecare dată, descoperi alături de ei povești noi. Așa-i Adi pentru mine, acest Adi care până de curând a avut un coffee studio unde artiști, oameni din industrii creative și iubitori de povești se adunau la cafea și bunătăți.

 

Imediat după terminarea facultății m-am alăturat Festivalului de Jazz de la Sibiu ca și stage manager, munca ce, pentru o descriere cât mai exactă – era ca și cum ai dansa passo-doble pe rând cu trei superbe și foarte demanding dansatoare sud-americane a căror viață depindea de perfecțiunea mișcărilor și între reprizele de dans aveai cam 4 secunde pentru a muta la mese de șah împotriva a trei ruși, răpiți de mici din colhozuri apropiate de zona Siberiei și ținuți în captivitate doar pentru a deveni viitori Kasparovi. Mai mult decât orice – făceam munca de negociere între orgoliile artiștilor, ale echipelor TVR care transmiteau în direct, ale sunetiștilor de festival și uneori ai trupelor care călătoreau cu sunetist propriu și nu în cele din urmă ale aparatului administrativ al fostei Case de Cultură, cu manager, sunetist și un maestru de lumini a cărui mantră era “nu se poate”.

Ce însă a deschis acest drum și prima amintire care îmi vine în cap atunci când mă gândesc la jazz, este o noapte sălbatică în Cracovia anului 2000, când orașul era una din multele Capitale Culturale ale Europei și unde ajunsesem după un turneu polonez cu trupa de dansuri săsești din care făceam parte.

Bifat orașul și piața de chihlimbar, niște evenimente mai culturale, niște crâșme mai turistice din zona centrală, frumușel, îngrijit, deloc spectaculos. Puțin după miezul nopții suntem politicos dați afară din stabilimentul în care până atunci rosesem niște fire de iarbă din Zubrowka, și colindând străzile pustii am ajuns la concluzia că am rămas doar doi aventurieri împotriva Cracoviei – cea cu străzile pustii și barurile închise. Un pustiu kafkian dystopic, cu peisaje care trecuseră de la frumosul turistic înspre brutalism sovietic, cu derapaje de scenografie Blade Runner – șiruri nesfârșite de blocuri atât de familiare nouă, o procesiune nesfârșită de uniformitate estică în beznă.

În jur de 3 noaptea vedem primele vietăți, doi bărbați care mergeau cu capetele unite în așa fel încât formau un A, cu umbre largi pe trotuare rudimentar desenate cu creta – dar care în ochii noștri deveniseră un fel de magi ce urmăreau o rază și pe care ne propusesem să-i ajungem și să-i întrebăm pe unde am mai putea bea o bere – că păreau a fi genul de oameni care ar ști răspunsul la această întrebare – odată depășită bariera comunicațională. Eram aproape să-i ajungem, puteam deja să distingem fâșurile sport viu colorate și plasa ieftină și transparentă în care cărau 4 beri la doza de 0.5l, când oamenii virează brusc și intră într-o scară de bloc, înainte să putem să zicem două vorbe.

Deloc descurajați de această turnură a evenimentelor și dornici să vedem dacă ar fi dispuși să împartă berile din plasă, că doar împreună făceam fix patru oameni pe cele patru doze ale lor – îi urmăm în scara comunistă, iluminată de un bec ce cădea fix din tavan, legat cu izolirband negru și care ilumina o profetică săgeată desenată șablon și care ne indică o ușă de metal.

Și acum mă întreb dacă viața ar fi luat o altă turnură dacă n-am fi deschis acea ușă, atât de mistico-suprarealist pare continuarea, încât jur că Kubrik știa de chestia asta când a făcut Eyes Wide Shut: bah, deci în locul în care în orice bloc cinstit din țara noastră ai fi găsit o pivniță plină de mirosuri grele de murături și otravă de soareci, noi am găsit Nowa Huta Jazz Club, plin de oameni și de fum de tzigarah, de femei frumoase și de alcool ieftin, de pensionari sofisticați și muncitori rupți în cur, cu o trupă care la ora aia chinuia o Guantanamera în poloneză, cu râuri de votka ce se prăvăleau asupra noastră odată ce le-am zis că noi rumunski și apoi le-am dat-o pe-aia cu Sobieski și românii într-o englezo-francezo-italiană (că am văzut că la germană sunt sensibili rău).

Dimineața am prins răsăritul în cel mai rău famat cartier al Cracoviei (Nowa Huta fiind echivalentul Pantelimonului sau Ferentariului de ani ‘90 pentru bucureșteni, sau a Vasile Aaronului colț cu Broscarie pentru sibieni), alături de cel mai eclectic grup de oameni adunați vreodată la un anumit punct pe pământ, încercând să ghicim ce s-ar fi întâmplat dacă un Karol Wojtyla tânăr și-ar fi făcut din “Pe drum” a lui Keruak un scop în viață, în loc de Biblie.

That’s jazz, baby!

Sabina Ulubeanu, InnerSounds New Arts Festival

Sabina compune, conectează și atrage. E ceva ce te face curios, crezi că n-o să-ți placă, dar descoperi o armonie a sunetelor. Și iată bucuria. 

 

După mijlocul anilor 90, eram în clasa a 10-a și la primul meu masterclasss de muzică de cameră în fosta Germanie de Est – la Jena și Weimar. În afară de orele propriu zise și concertele elevilor, organizatorii pregătiseră tot felul de surprize, cum ar fi că au suit toată lumea într-un autocar și i-au dus către o sală de concert, unde ce se cânta nu avea nicio legătură cu cvartetele de Mozart și sonatele de Schubert pe care le studiam sau le audiam în cadrul cursului.

Un domn în vârstă, în scaun cu rotile, a luat vioara, a tras cu arcușul câteva note, așa, ca de control, iar publicul a început să îl aplaude frenetic, cu aprobarea încântată a pianistului.  Zâmbind continuu, a reluat și dezvoltat fraza aceea simplă într-o manieră ce-mi era total străină. Au urmat cel puțin 60 de minute de magie în care intensitatea sentimentului creștea, până când am putut pune degetul pe ce simțeam.

Așa cânta la vioară un om liber – noi nu prea știam ce înseamnă asta. Și târziu, mult mai târziu, am înțeles că asistasem, pe viu, întîmplător, eu, o biată elevă bursieră din România, la unul dintre ultimele concerte ale lui Stephane Grappelli.

Rozana Mihalache, coordonator artistic al Green Hours și Green Hours JAZZ Fest

Știți omul acela cu care îți tot promiți că te întâlnești la un pahar de vin și o poveste, că slavă domnului – avem, dar cumva nu se aliniază planetele? Cam așa sunt eu cu Rozana, deși povestea Green Hours mi-e atât, dar atât de cunoscută, primii ani de facultate pe acolo i-am petrecut. Dar nu-i timpul trecut, știu deja. 

 

Adolph Johannes Brand, cunoscut întâi ca Dollar Brand și apoi ca Abdullah Ibrahim (după convertirea la Islam) a cântat pentru mine joi, 13 februarie 2014, la Prinzregententheater, München. Avea 80 de ani. Sala de 1122 de locuri era plină de doamne distinse și domni galanți. Mă simțeam ca la curtea unui rege. Numai că regele era de fapt un zeu. Andullah Ibrahim a intrat pe scenă fără nicio prezentare. Un pian. Un scaun. Un reflector. A început să cânte.

Am închis ochii. Am ascultat. Am călătorit în acea seară în Africa și în barurile de jazz americane din anii ‘60, precum și în Copenhaga, la Jazzhus Montmartre, unde în 1969 Dollar Brand înregistra unul dintre cele mai frumoase albume de jazz din lume: “African Piano” (JAPO / ECM Records). Am învățat limba unor triburi africane, am dansat în jurul focului, am auzit freamătul frunzelor pe care le mânca o girafă la răsăritul soarelui, m-am îndrăgostit de un barman-saxofonist la New York și am servit la mese în Jazzhus Montmartre, în timp ce Abdullah Ibrahim atingea clapele pianului cu tandrețe și furie, cu toate cele 10 perechi de mâini și 100 de degete pe care părea că le are. Am parcurs mii de kilometri și civilizații exotice m-au adoptat în acea seară din februarie 2014. La “Blue Bolero” am plâns. Și am deschis ochii doar pentru a vedea că muzicianul îi ținea strâns închiși pe ai lui, în timp ce, împreună cu pianul, plutea deasupra noastră. Ultima piesă. Aplauze. Abdullah Ibrahim se ridică, face 3 plecăciuni și iese. Minute întregi de aplauze, în picioare. În sfârșit puteam să ne manifestăm aproape orgasmic după un recital neîntrerupt.

Pentru prima dată am înțeles ce înseamnă un “public în delir”. La insistențele noastre, pe scenă s-a întors un om ușor gârbovit, care-și arăta vârsta și își ștergea sudoarea cu o batistă albă de pânză. S-a așezat din nou la pian. A făcut un bis lung și de la primele note a redevenit zeul de mai devreme, care mă ținuse de mână într-o călătorie fantastică în timp și spațiu, în care n-am avut nevoie de dicționar. Inima s-a descurcat să traducă totul.

Marius Matache, folk singer

Pe unii oameni îi descoperi mai târziu, dar pare că-i cunoști deja de foarte multă vreme. Cam așa mi s-a întâmplat cu Marius, pe care vă rog să-l ascultați aici.

 

Pe când se potcovea puricele cu 99 de ocale de fier și muzica venea prin radio-tv și presă scrisă, a descoperit și prichindelul pe atunci Matache, fără aspirații de artist, jazzul. Dealeri erau legendarii Florian Moșu’ Lungu și Mihai Mike Godoroja, care păreau să știe nu doar toți artișii și toate albumele lor, ci și cât poartă la pantof Duke Ellington, Etta James, Herbie Hancock sau Miles Davis. De la ei am aflat de Marius Popp, Johnny Răducanu, Harry Tavitian sau Mircea Tiberian. Dar vai, nu am realizat niciodată până azi că primul artist jazz de care m-am îndrăgostit a fost, evident, o femeie, singura care “prindea” main-stream-ul anilor ’80: Aura Urziceanu. Nu știam eu că ce aud e jazz, nu știam ce e aia bossa, dar auzeam o voce care părea să nu cunoască limite. Dor de viață, despre dragoste mă-nvață…

Vlad Tăușance, conector de oameni și idei

Cred că cel mai simplu e să-l descriu pe Vlad ca om. Nu doar conectează oameni, idei, comunități, dar e ceva mai mult acolo, câte puțin din toate, multă pasiune, alcool și tutun. Și endless discussions. 

 

De la 16 ani încolo, eram deja tolerat, alături de gașca de rockeri din Rozelor, în clubul de jazz din Timișoara. La Pod a adăpostit, fără rețineri, concerte, improvizații și multe combinații perdante, avocați și puberi, povești de dragoste pasagere și bârfe dramatice ample. Acolo și-a dat bacul la cultură alternativă o generație de generații și și-a ratat media la bac o promoție altfel destupată.

Jazzul curgea, la fel și Bega, dar cine să le asculte. Noi eram ocupați să unim mese pe terasă și să spargem inevitabil pahare spre disperarea patronului saxofonist. Prin 97 s-au unit găștile, am început să stăm la masă cu cei mari și ne prindem ușor-usor care e faza. Inclusiv cu jazzul de fundal. Care a ajuns să ne lipsească într-un weekend lung cât o vară când administratorul a plecat la mare și a uitat încuiată cabina de sunet. Cu un oarecum improbabil CD cu Sade pe repeat. Cred că luni cineva nu a mai rezistat și a spart ușa. De atunci am ajuns să apreciem jazzul fără voce și linie melodică previzibilă. 

Oana Ivan, PiArt Vision

Oana lucrează în PR și ce observ la campaniile pe care le face sunt două lucruri care personal mă bucură foarte mult: implicarea în educația copiilor și proiecte culturale. De altfel, ne-am cunoscut prin Tramvaiul Poeziei, proiectul Arta nu mușcă

 

În apartamentul nostru de la numărul 9, nu spun ce stradă pentru că ne place intimitatea, deci în apartamentul nostru de la numărul 9, parter, cel cu balcon mare, desenat cu pescăruși albaștri, un albastru din acela cum am văzut noi când am fost în vacanță pe insula Creta, ne bem ceaiul în cești albe, cu torți subțiri și mari. Stăm cu draperiile trase, ca să prelugim cât mai mult starea asta de amorțeală în care am intrat amândoi de vreo două săptămâni. În timp ce tu alegi un vinil cu muzica jazz a lui Miles Davis, din teancul care stă înghesuit pe raftul de după ușă, eu pregătesc masa ca și cum am aștepta oaspeți. În realitate ne place să explorăm realități urbane moderne, inspirate din filmele lui Billy Wilder. Abia după ce torn ceaiul în cești îmi amintesc că de vreo câteva săptămâni mă țin să cumpăr două mileuri de la doamna Gina, care vine sâmbăta în Piață la Obor cu tot felul de finețuri căpătate de la o vecină care și-a petrecut tinerețea prin Franța, la Lyon. Apoi mă gândesc că e sâmbătă și că dacă ies acum pe ușă, s-ar putea să mai prind tramvaiul care tocmai a oprit în stația din fața blocului.

Vlad Cupșa, fotograf

Tot timpul m-am întrebat dacă fotografii de concerte și festivaluri au timp să asculte măcar câteva acorduri, nu neapărat o piesă. Iată, a venit timpul ca Vlad să răspundă acestei curiozități ale mele. 

 

Auzisem doar laude înainte de concertul acesta și am decis un lucru ce l-am făcut de atâtea ori: să nu ascult piese de la Sona. De ce aș face asta? Ca să fiu atent și să pot absorbi toată energia artistei. Pot spune că am și avut ce. Am fotografiat concertul cu tot cu două reprize de ploaie. Am avut o senzație de apropiere către natura ajutat de ritmurile africane de jazz din jur. Țin minte și acum doar zâmbete și dans în jurul meu. Probabil cel mai bun concert de jazz văzut de mine, Jazz in the Park, 2018.

Andra Nicula, music lover

Când mă gândesc la Andra, mă gândesc mereu la muzică și la vibe-ul ăla al sunetelor, care te face să te clatini ușor, să zâmbești și să cânți versurile, sau pur și simplu să închizi ochii și să te lași purtat de muzică.

 

În 2018, răspunzând la Chestionarul lui Proust, scriam că talentul pe care mi-aș fi dorit să-l fi avut, nativ, era să pot cânta fără să se sperie nimeni. Mereu cântam prin casă, pe stradă, sub duș și pe oriunde mai puteam să o fac, dar fără să mă asculte neapărat cineva, căci de asta mi-era teamă. Deși mai aveam înregistrări pe telefon cu mine cântând, înregistrări pe care le trimiteam prietenilor, ei nu erau acolo să mă asculte, ci doar mă auzeau. Era diferit. Teama era mai mică. 

Tot în 2018, undeva la începutul anului, eram la un silent workshop cu o trupă românească, unde am luat microfonul și am pus o întrebare. De câte ori mi-am auzit vocea la un microfon? Nu cred că de foarte multe ori, așa că a fost ciudat să mă aud din afară. Și cu toate astea, am primit un feedback după seara aia: când ai vorbit la microfon, mi-am dat seama că ai voce de jazz. Ia și cântă jazz. 

Am râs și am spus că nu cred că am, persoana respectivă a spus: nu crezi, dar ai. 

În 2019, undeva spre finalul anului, m-am decis să merg la prima mea oră de canto. Mi-am zis: vreau să-mi spună cineva specializat, cineva din afară, cineva care nu mă cunoaște și nu m-a auzit până acum, dacă ‘’am voce’’. Dacă pot să ies în lume și să cânt vreodată sau voi rămâne cu înregistrările mele de pe telefon pe care le împărtășesc din când în când cu prietenii sau vecinii mei care mă aud cântând în baie. 

La prima lecție trebuia să cânt. Deja? Ce puteam să cânt? Nu pregătisem nimic, nu venisem cu temele făcute de acasă. Am lăsat-o pe Teodora, profesoara mea, să asculte câteva înregistrări de pe telefonul meu și mi-a zis: gata, asta cântăm, My Funny Valentine. Și asta a fost. Prima mea melodie cântată în fața unui străin, o melodie cântată cu multe emoții, cu vocea-mi tremurând, cu palmele transpirate, dar era prima mea melodie. Și era jazz. 

Profa de canto mi-a devenit între timp prietenă și confidentă, nu mai e un străin, dar mi-a dat aprobarea că vocea mea o poate auzi și altcineva decât prietenii mei sau vecinii. Încă am emoții să cânt când e ea prin preajmă, dar mai puține. Cine știe? Poate vom ajunge să cântăm la un moment dat împreună prima noastră melodie, dar când îmi voi mai face puținel curaj… 

Andrei Cismaru, blogger

Pe lângă faptul că-i fellow brăilean de-ai mei, cu Andrei am împărțit de două ori jazzy live bits, la JAZZTM. Iar acum, citindu-i textul despre jazz, mi-am amintit când mi-a adus niște acte de la mama de la Brăila și din portieră i-a căzut Țara lui Johnny. Pentru că da, e de-al nostru și orașul i-a oferit, așa cum a putut, un loc la panoul de onoare.

 

Cea mai profundă relație de love-hate pe care am avut-o cu vreun gen muzical. Mulți ani mi s-a părut doar o lălăială descentrată, a unor muzicieni nedefiniți sau nehotărâți, care bâjbăie ceva și nu le iese mereu. Nu erau ca idolii mei, ăia cu chitare în priză și cu piese bine definite. Cum erau Cobain, Rose sau Tankian.

Apoi am avut noroc de anturajul potrivit și am aflat de Johnny Răducanu, doar era de-al nostru, de-al urbei. Și am început să dezvolt, încet, dar sigur. Am trecut prin celebri, mai puțin celebri, anonimi, dar totul a culminat în 2016, cu minunea de concert de la JazzTM a lui Dhaffer Youssef. Tu ai fost acolo, știu, păcat pentru cei ce nu.

Acum nu mă văd fără jazz în viața mea. Uneori mai scap pe mezzo tv, că prind concerte faine, alteori mai apelez la spotify, alteori la youtube sau caut radiouri online de jazz. E o relație specială, nu e muzică de condus, nu e muzică de alergat, nu e muzică de ieșit în parc, e muzică de liniștit în cap, când am nevoie. La mulți ani tumultoși, jazzule!

Dacă ai ajuns până aici, mă înclin și îți mulțumesc. Nu că-s oameni apropiați mie, dar mai rar am trecut prin atâtea stări doar citind niște povești.

 

 

 

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial