E o dimineață de sfârșit de iunie ușor atipic, mai ales după cel mai tulbure mai din viața mea de până acum, și oscilez între vinilurile cu Johnny Răducanu. Încerc să-mi amintesc când și unde m-am îndrăgostit prima dată de legenda jazzului românesc și vagi amintiri îmi apar în minte.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Sunt pe la 13-14 ani, sunt pe holul bibliotecii județene din Brăila și aud din camera cu discuri acorduri de jazz. Mă fascinează și mă duc după sunet. Bag capul pe ușă, cer permisiunea să intru și stau minute bune să-l ascult. “E brăilean de-al nostru,” îmi spune bibliotecarul și-mi explică cum îmi trebuie un permis special ca să închiriez muzica. Petrec apoi destul de mult timp printre discuri, uimită fiind de acordurile pe care le aud.
Trec anii, poate mulți, poate puțini, și din portiera șoferului unui prieten bun cade pe jos Țara lui Johnny, cartea cu și despre viața artistului. Mai trece niște timp, trebuie să mă duc acasă la Brăila pentru ceva procesiuni religioase în memoriam tatălui meu și văd prin oraș afișe cu Festivalul de Jazz Johnny Răducanu de la Brăila. Zâmbesc, amintindu-mi de câte ori mi-am promis că-i cumpăr albumele, dar nu s-a întâmplat. Comentez afișele cu un prieten vechi rămas pe lângă teatrul din Brăila și mă întreabă dacă nu l-am văzut vreodată în concert la Lăptăria lui Enache. Nu. N-am avut ocazia. Apoi, Johnny Răducanu n-a mai fost. Am citit unul dintre cele mai frumoase obituary în The Guardian despre el și mi-am promis să-l mai ascult din când în când.
Iată-mă de curând, studiind o carte despre istoria muzicii lăutărești, Anii de glorie ai muzicii lăutărești, și aflând despre formația lui Johnny Răducanu, Gypsy Star. Și m-a lovit: brăilean de-ai mei, eu iubitoare de jazz, și n-am încă în colecție vreun vinil cu dumnealui? Așadar, târziu în noapte, întreb singurul om pe care îl știu enciclopedie muzicală și colecționar de viniluri. 15 minute mai târziu, două viniluri Johnny Răducanu sunt deja în posesia mea.
Îmi lipsește Jazz în țara mea, dar la un moment dat, va veni la mine, ca fiecare dintre vinilurile pe care le am în mica colecție.
When the piano played alone
Pe discul Confesiuni II este acest When the piano played alone, un memento al epocii de înflorire a genului ragtime, așa cum e menționat pe coperta vinilului. E un tribut adus pianului, instrumentul muzical pe care Johnny Răducanu îl iubea cel mai mult. Fascinant este că deși tot albumul este o interpretare solo de pian, When the piano played alone îmi sună ca cea mai cuprinzătoare și vie melodie pe care am ascultat-o în ultima vreme. Iar dacă închizi ochii și îți eliberezi gândurile, se prea poate să-l vezi pe artist interpretând la pian această piesă.
Acum e rândul tău să te joci cu imaginația. Dă un play aici. Închide ochii, imaginează-ți o lumină difuză prin care vezi doar pianul și proiectează claviatura. Clapele se mișcă în ritmul tău, muzica îți invadează simțurile. Zâmbește. Las-o să te pătrundă. Mișcă-ți degetele ca și cum ai cânta tu, indiferent dacă ai studiat vreodată pianul sau nu. Bucură-te. Și amintește-ți de your own solo moments, ar trebui să fie cel puțin la fel de bune ca melodia lui Johnny Răducanu.