Cum am invatat să pedalez: imaginați-vă o fetiță fericită, îmbujorată, strigând “pot să pedalez, pot să pedalez”, pe o stradă inundată practic de soare. Am intenționat să fac o poză, însă am uitat cumva să scot telefonul, să încadrez, etc. pentru că am călătorit în timp.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Pe Clara am cunoscut-o în mai prin prisma desenului pe asfalt cu prințesa cu mâna în ghips. M-a bucurat mult, mai ales că la mine în cartier, copiii nu se mai joacă în spatele blocului, ca pe vremea mea. Sau poate la București stau altfel lucrurile. Câteva săptămâni mai târziu, în parcarea unde stă Bubu, m-am trezit cu un șotron, pe care săream în fiecare dimineață, până când am descoperit “autorul”: pe Clara. Prințesa cu mâna în ghips desenată pe trotuar era ea, căci desenase practic un autoportret. Am stat puțin de vorbă, am sărit împreună la șotron, toate astea pe la 07.30 dimineața, când ea se pregătea să meargă la bunici unde și locuia peste zi, căci părinții ei erau amândoi la serviciu. Tot atunci am aflat că ceilalți copii de la bloc nu vor să se joace cu ea căci este puțin plinuță și nu poate să alerge la fel de repede ca ei. Așadar, se joacă pe afară singură. Câteodată se duce la locul de joacă de lângă bloc, dar nu-i prea place pentru că acolo e plin de copii mici, ea având onoroabila vârstă de șapte ani.
Ultima dată am văzut-o pe Clara pe la mijloc de august, se pregătea de vacanța la ceilalți bunici, cei care locuiesc undeva lângă București, la țară. Ne-am întâlnit de 4-5 ori pe la bloc și de câte ori mă vedea, mă striga “fata cu părul roșu”. Zilele trecute chiar mă întrebam ce mai face. Acum însă, venind acasă, am găsit-o pe strada din spatele blocului. Ieri a fost ziua ei, a primit cadou o bicicletă, iar tatăl ei o învăța să pedaleze.
Acum, fetița asta mi-a amintit de primele mele lecții de mers pe bicicletă, tot cu tata, cam pe la aceeași vârstă ca a ei. Tata avea o răbdare limitată sau cel puțin asta îmi era percepția. Eu îmi amintesc vag că am avut bicicletă cât am fost mică, dar știu sigur când am învățat să pedalez cu tata. S-a întâmplat într-o după amiază de vară, într-o duminică, înainte de o cursă de Formula 1, și țin minte acest aspect pentru că tata era mare fan, așadar aveam timp limitat să învăț. Nu îmi amintesc cum l-am convins, însă știu sigur că am învățat să pedalez pe bicicleta vecinului Alex de la etajul 5. Și mi-am dorit tare mult să învăț să pedalez din prima, fără să cad sau să mă dezechilibrez. Și mai țin minte că am reușit. Îmi mai amintesc vag că la sfârșitul verii lui 1997, când mă pregăteam de clasa I, cu tata am făcut primul drum până la școală, până atunci traseul fiind pentru mine absolut necunoscut. Și ne-am dus în plimbare pe bicicletă.
Lucrând cu cei de la Pegas de ceva vreme, m-am mai întrebat când am învățat să pedalez. Îmi aduceam aminte vag niște scene, îmi aduceam aminte de bicicleta albastră a vecinului Alex, și ceva legat de tata. Acum, uitându-mă la Clara și bucurându-mă de entuziasmul ei, m-am revăzut pe mine, mică. Și-i un fel de bine, un fel de senzație din aia de lapte cald.
Photo credit: Pixabay
