Home / Idei roșcate / Inside my box / Ce ne spunem când nu ne mai vorbim

Ce ne spunem când nu ne mai vorbim

M-am trezit într-o dimineață fără nicio notificare pe telefon. Absolut niciuna. Mă simțeam de parcă am dormit prea mult și m-am trezit, de fapt, în altă viață, pe care n-o recunoșteam. Apoi, mi-am dat seama că și patul mi-e străin, iar camera nu-mi spunea nimic. Cu tălpile goale pe podeaua rece, am plecat în căutarea cafelei. Brusc, m-am împiedicat de un prag și durerea m-a trezit din somn. De frica durerii asumate, n-am luat telefonul în mână. Știam deja că n-o să fie nicio notificare. Mi-am căutat papucii pufoși, mi-am pus halatul, m-am dus spre bucătărie, pășind cu grijă. Nu, nu vreau să mă doară nimic. Nu mai vreau.

Am deschis geamul, afară era încă întuneric. Mi-am ales cafeaua, încă zâmbind la Still summer blend scris pe etichetă. Am fumat o țigară, întrebându-mă încă o dată ce e în capul meu de m-am reapucat de fumat și promițându-mi, din nou, că e ultima țigară. Mirosul de cafea a trezit niște simțuri, cum ar fi adicția pentru social media. Oare a scris? N-a scris? Oare mai vreau să scrie? Sigur că da, dar mai bine nu. Ei, și dacă aș renunța să verific? Destul de dificil, cunoscându-mă. Și totuși, nu plec în căutarea telefonului. Mă gândesc să-mi fac un sandviș cu ou și ton, în timp ce mușc din bagheta încă proaspătă cu coajă crocantă. Râd singură uitându-mă cum tai tacticos oul într-un aparat special pentru treaba asta și mă întreb oare cine l-a inventat. Era genul de small talk pe care noi îl făceam, îmi amintesc și asta, dar toate astea nu mai contează. Nu acum.

Mă gândesc că îmi lipsește un fundal sonor, primul instinct este să iau telefonul și să dau drumul playlistului de pe Youtube. Apoi mă răzgândesc, căci sigur o să văd notificările și n-o să mă pot abține. Greu cu deciziile, mai ales cele pe care le iei pentru că cealaltă persoană nu-i în stare să-și asume că viața este despre acum și aici, nicidecum despre ce zice că trăiește. Radioul devine brusc o soluție, doar că în drum spre el, mă văd în oglindă.

Sunt eu, cea care de 45 de minute nu a pus mâna pe telefon. Sunt eu, cea care se întreabă încă ce ne spunem când nu ne mai vorbim. Uite, fix asta: avem conversații noi cu noi, cu propria persoană, pentru că nu mai e nimeni să răspundă de cealaltă parte a ecranului. Și-i al dracului de greu la început, dar până nu e greu, nu e ușor. Și între timp, ce faci?

În teorie, simplu: stai și îți asumi că tu ai ales o variantă din cele câteva pe care le aveai. În practică, te omoară încet, prin descompunere, rupând milimetrii de piele prin jupuire. Normal că-i greu. Doar că nu-i prima dată când se întâmplă, nici ultima, și cel mai important, a fost bine cât a fost. Stop judging, start living. Oamenii nu sunt ca tine și nu înțeleg că fiecare zi trebuie trăită pe clipe, intens, ca și cum mâine n-ar mai exista. Iar trăitul activ nu-i pentru toată lumea, ci pentru cei mai asumați dintre noi. Restul se pierd în comoditate, ascunzându-se după ziduri ridicate de teama trăirii intense, căci e prea complicat să-ți dorești să trăiești frumos și intens.

Două ore mai târziu, verific telefonul, desigur că n-a scris nimic. A înțeles că nu ne mai spunem nimic și nici nu ne mai vorbim. Viața continuă printre poze pe Instagram cu citate perfecte, checkinuri prin paradisuri din bucket list și muzică cu mesaje puternice. Dramele amoroase sunt de fapt amplificate de globalizarea asta care ne înghite cu totul, care ne livrează happy couples și motivaționale că dragostea e cea care va învinge în orice situație și ecumenicul până când moartea ne va despărți.

*Inside my box este proiectul prin care vorbesc public despre sentimente, trăiri, emoții. Am mai scris despre plânsul de fericire, încrederea în mine, răbdare , depresie  și cum am învățat să recunosc că nu știu printre altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial