S-au făcut doi ani de când am rămas și fără singura bunică pe care am cunoscut-o și cu care am povestit d-ale vieții, de la bune maniere la întâlnirile cu bărbații. Și mi-e dor și încă doare. Facebook mi-a amintit povestea din dimineața înmormântării. Și o rescriu aici, căci bunică-mii îi plăceau mult poveștile. Iar felul meu de a fi extrem de sociabil și vorbăreț i-l datorez în totalitate.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Braila, Piața Mare, ora 07.15.
Eu și băieții de la hala de pește. Eu, tremurând, ei, mestecând tacticos în cafeaua de tonomat și așteptând mașina de pește.
Păpușa, păpușa, te fac cu o cafea? Așa, de încălzire.
D-asta la dozator? Nu, mulțumesc.
Dar de care?
Râdem, plec mai departe, și-i aud pe băieți continuând cu glumele deocheate. Mă întorc după câteva minute, mașina de pește venise, băieții cărau lăzile. Într-o fracțiune de secundă, unul dintre ei, ăl mai înalt și mai glumeț, lasă lada jos și mă ajută cu coroanele de flori.
Vaaaai, păpușă, să ne ierți că suntem tolomaci. Dă la mine să te ajut că tare pari că nu te descurci. Să-ți dea Dumnezeu putere, îmi mai spune.
Ajung acasă și mă uit, pentru a șasea oară în ultimii opt ani, la numele meu scris pe o coroană de flori. Oamenii ăștia scriu “Oana” într-un fel în care eu nu m-am semnat niciodată. Parcă nu mă reprezintă deloc.
Braila, Chercea, ora 09.00. “Domnișoara Oana, haideți să mâncați ceva că nu v-am văzut mâncând zilele astea. Hai că mai e puțin. Hai că trebuie să nu pățești și tu vreo nepățită.” Parcă Oana ăsta rostit de tanti care de trei zile trebăluiește pentru toate obiceiurile ortodoxe de înmormântare sună a pansament.
Braila, Piața Mare, ora 09.40. Am uitat să luăm niște nimicuri fără de care popa n-o să poată ține slujba. Băieții de la hala de pește sunt la locurile lor.
Păpușăăă, vin să te ajut cu cumpărăturile?
Nu, nu, mă descurc. Dar poți să-mi spui unde găsesc lumânări pentru popă, d-alea speciale. Merg cu același tip înalt și-l întreb cum îl cheamă. “Petrică, dar tu poți să-mi spui băiatu’ de la hală”. Râdem, îi spun că eu sunt Oana și-mi răspunde că știe, că a învățat de curând să citească și că a citit pe coroana de flori. Iau lumânările și mă conduce la mașină. Pe drum povestim despre pește.
Auzi? Când pleci?, mă întreabă Petrică.
Azi, îi răspund.
Păcat. Tare m-am bucurat azi de dimineață când ai venit la piață. Băi oamenii ăștia care vin la piață, niște triști. Toți îs supărați și nimeni nu zâmbește. Tu ai venit așa, plutind prin ceață. Rar vezi așa ceva. Și te văd supărată, dar încă mai poți să zâmbești. Bravo, măi fată. Așa se face în viață. Ajungem la mașină, îmi deschide portiera, îmi urează cele bune.
Braila, Chercea, ora 11.00. Printre altele, frate-miu mă întreabă dacă mai e deschisă hala de pește de la Piața Mare. Îi zic că da, îmi spune că după ce se termină nebunia să trecem pe acolo. Mă apucă un râs grav. Îi spun printre râsete că și acolo cunosc pe cineva. Replica lui, fantastică: “Ești incredibilă. Mă întreb pe cine nu cunoști tu”. Râdem sănătos împreună, cred că n-am mai râs așa de când l-am înmormântat pe tata. Babele se panichează, popa intră pe poartă. Eu nu pot să mă opresc din râs, maică-mea zâmbește. Bravo, Oana, ai reușit.
Braila, Chercea, ora 13.00. Schimb niște amabilități cu popa și printre altele, mă întreabă de ce râdeam. Eh, d-ale vieții. Râde și popa. Împărțim deja filosofii de viață.
Eu știu că am rămas mai singură, dar mă simt mai puternică. Viața-i despre râs și zâmbit, căci supărări avem cu toții.
Băi e un soare la Braila, bunică-mea sigur a ajuns unde trebuia. Și mama mea e muuuult mai bine acum.