În prima lună de pandemie, am fost convinsă că omenirea o să fie mai bună. Nu doar noi, românii, ci noi ca oameni. M-am lăsat convinsă de campaniile extraordinare de strângere de fonduri. De mesaje. De creativitatea antreprenorilor.  De ceea ce citeam pe internet. Doar că nu. Nu, nu suntem mai buni. Nu suntem mai umani. SUNTEM DIN CE ÎN CE MAI RĂI.

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Și este înfricoșător. Pentru că răutatea vine dintr-o singurătate – mai profundă sau mai superficială, pe care o “ponderăm” din datul cu părerea despre toți ceilalți – prieteni, campanii, companii, politicieni, organizații, oameni de culoare, oameni de etnie, comunitatea lgbt, biserică, practic, despre tot. Pentru că știm noi mai bine.

Citeam mai devreme un comentariu extrem de supărat al unui domn despre o listă de filme lgbt. Omul avea un episod psihotic online în care explica că el nu mai poate cu subiectul lgbt, că e peste tot. Nu l-a întrebat nimeni nimic, el a continuat să argumenteze ce nu i se pare lui în regulă. Și acest om nu e singurul: e plin internetul de acești Judecători Supremi, care au o părere despre tot, și vor musai, dar musai, să te convingă că au dreptate. Și vorbesc de cele mai multe ori singuri, de ajungi să te sperii ce pot să debiteze.

Și te întrebi, oare ce îi mână pe oameni să împroaște cu răutate pe toți pereții internetului? De ce le pasă ce fac sau nu fac ceilalți? De ce contează toate lucrurile astea atât timp când libertatea mea fizică, ca om, nu este atentată în niciun fel? Și de ce libertatea de exprimare nu vine cu un set de instrucțiuni specifice și cu reguli care odată încălcate, trebuie să plătești pentru ele?

În România, dar și global, în acest moment se întâmplă niște chestiuni extrem de bizare, care duc la o poveste nesfârșită de hate, mai mult în online, la adresa celorlalți oameni: de la discuțiile despre identitatea de gen, la abuzurile rasiale și la o pandemie globală încă în plină criză care a oprit temporar motoarele economiei globale. E înfiorător cum suntem mai empatici, noi, românii, cu criza din Italia, decât cu semenii noștri. Sau cum ne-am alăturat mișcării Black Lives Matters, având păreri despre abuzuri, dar urâm profund o anumită minoritate și acceptând tot felul de alte abuzuri pe care le suferă persoanele din imediata noastră apropiere. Sau cum share-uim masiv informații despre miile de laboratoare de cercetare care caută remedii pentru coronavirus, dar nu purtăm mască pentru că susținem că virusul nu există. Sau mai rău, n-o purtăm corespunzător. Sau cum jignim comunitatea transgenderilor, doar pentru că au spus că actualul text care se va modifica îi elimină complet pe ei/ele din discuție.

O să ne sufoce la un moment dat acest dublu standard. Și știți cum? Prin lipsa reacțiilor cerlolalți la răutățile noastre. Când noi, ceilalți, vom înceta să mai comentăm și să mai reacționăm la nebuniile care circulă pe internet și nu vom mai încerca să explicăm că Judecătorul Suprem n-are dreptate, transformându-ne noi în Judecători Supremi, lumea se va auto-sufoca cu propriul dublu standard. Căci dacă public nu e, nimic nu e. Zice o vorbă din popor.

Dar mai e mult până departe. Eu personal cred că această pandemie nu este decât o demonstrație a egoismului suprem al ființei umane, care a crezut că nu i se poate întâmpla ei/lui. Pentru că deși o mare parte din populație trăiește în zone dezvoltate, educația de bază este încă zero, și aici mă refer la două aspecte extrem de simple: strănutul în căușul cotului și spălatul des pe mâini cu săpun. De restul aspectelor care vin ca layere peste cei șapte ani de acasă, din orice casă din lumea asta, nici nu mai am putere să mă mir. Ăștia suntem. Niște oameni răi, din ce în ce mai răi. Și singuri. Căci dacă am fi cu cineva, probabil că am avea mai multă grijă de fericirea în doi, așadar mai puțin timp de investit în subiecte care, repet, nu ne atacă în niciun fel libertatea.

2 Comments

  1. Vlad Nastase Reply

    “Lupta împotriva prostiei și egoismului oamenilor a fost de la început grea și costisitoare, însoțită de sărăcie și umilință; dar este o luptă sfântă care nu trebuie purtată gemând, ci cu demnitate.” (Friedrich Dürrenmatt °Der Verdacht – Suspiciunea°, 1953)

Write A Comment