Răutatea gratuită și bășcălia din orice

Răutatea gratuită și bășcălia din orice a plecat de la faptul că ascultam mai devreme pe Youtube Starea Nației cu invitat Răzvan Exarhu în care povesteau cum e greu să găsești oameni cu care să faci conversație. Vorbim de doi oameni de media cu o grămadă de experiență în ale interviurilor și întâlnirilor cu oameni pentru a descoperi povești și subiecte de știre.

Mi-am dat seama că am fix aceeași problemă, însă nu neapărat în ale jurnalismului, meserie pe care încă o practic, ci cu oameni cu care de voie de nevoie trebuie să interacționez. E atât de greu să faci conversație zilele astea, cu toate bătăliile online, încât mă mir cum suntem în stare să mai vorbim unii cu alții. Sincer vă zic.

Citeam deunăzi un raport despre interacțiunile cu brandurile / influencerii / mass media în mediul online și că oamenii nu mai lasă comentarii și nu mai dau share, iar de cele mai multe ori, până și like-ul îl păstrează pentru ei. Eu mă număr printre ei. Sunt zeci/sute de materiale pe care le consum online, însă nu interacționez la ele, din niște motive care se sedimentează din ce în ce mai mult: sunt nimeni pe lume cu nimic de spus, mai ales pe rețelele sociale.

Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu: din cauza răutății gratuite și a bășcăliei din orice, întreținută de noi toți, și aici mă includ și pe mine, că nu-s cu nimic mai specială. Mai am câteodată mâncărimi în degete și las comentarii, câteodată amuzante, câteodată serioase, câteodată pe tematica postării, și de fiecare dată regret pentru că notificările care se succed ulterior nu-s aproape deloc cu feedback constructiv. Și o merit de fiecare dată.

În același timp, realizez că bula mea este cu totul și cu totul din alt registru. Din întâmplare, sunt pe mai multe grupuri din Facebook. Niciodată nu comentez nimic, niciodată nu intervin pentru că-i măcelul pământului.

Toată lumea are dreptate.

De la doamna care explică pe grupul cu oameni mutați la țară că s-a săturat să posteze 1000 de oameni diferiți 100 de poze fiecare cu mușcatele din curte, fiind suficientă o singură poză, la doamna care ne explică pe un grup de închirieri apartamente că i se par cerințe aberante din partea unui viitor chiriaș să aibă centrală proprie apartamentul (într-un București unde cel puțin jumătate nu are apă caldă și nici căldură în plină iarnă) și să mai vrea să ofere și buget mic, de obicei în jurul sumei de 300 euro, la fetele care cer sfaturi despre acnee pe grupurile tematice și au parte inclusiv de “dă-te cu spirt pe față” sau doamne care cer sfaturi despre achiziționarea unei bormașini, jumătate din discuție mutându-se în zona de “it’s a man’s job”. Toată lumea are dreptate.

Am învățat acum ceva timp că pe internet n-o să am dreptate niciodată, așadar am început să interacționez din ce în ce mai rar, iar postările să le reduc semnificativ, oferind în schimb bucăți de pozitivitate, cât se poate.

Mi-e dor de conversație și de corola de minuni a lumii care stătea pe judecățile noastre, nu prejudecățile dobândite din hate speech și fake news. Nu știu unde să caut acea coversație, e și destul de greu cu pandemia, însă până o găsesc, poate aveți voi vreun sfat despre echilibru în online.

Și dacă tot am ajuns aici, vreau să mulțumesc oamenilor care din când în când îmi spun că le place cum și ce scriu. Personal, sunt iar într-o căutare a Oanei fantastice, s-a pierdut printre idei roșcate și viața de zi cu zi. Adevărul e că mi-e drag să scriu și să sap după povești. Pentru că la sfârșit, suntem doar suma tuturor lucrurilor care ni s-au întâmplat.