Ca mulți dintre noi, am și eu o relație specială cu muzica. Nu, n-am avut părinți melomani care să mă învețe ce-i ăla rock bun sau care-i treaba cu jazzul în lume, așadar toate cunoștințele mele muzicale se rezumă la o plăcere pur personală construită în ultimii 12 ani. E un talmeș-balmeș în capul și preferințele mele muzicale, dar acordurile de chitară, urmate îndeaproape de cele de vioară, mă bucură până la deconectare. De fapt, cam ăsta-i scopul muzicii. Cred eu.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Dintr-o întâmplare a ajuns la mine o carte a cărei coordonator este Radu Paraschivescu și care se cheamă frumos De la Waters la Similea, o culegere de texte scrise de mai multe personalități marcante din România despre relația lor cu muzica. Și tare mi-a plăcut provocarea.
O felie de muzică de oriunde, de oricând şi de oricine. Un declanşator. Ceva care să te mişte, să-ţi rupă ritmul de zi cu zi, să te întoarcă în tine însuţi şi în timp. Sau, dimpotrivă, ceva care să-ţi pună la treabă imagi- naţia şi să te preschimbe în scenarist al unui cântec, aşa cum s-a întâmplat în cazul câtorva contributori.
Așadar, m-am gândit să răspund și eu la provocare, deși Radu Paraschivescu nu m-a întrebat, însă să scriu câte ceva despre fiecare mare artist pe care l-am pierdut anul ăsta.
David Bowie
Surpriza a fost să văd cum prietenii mei virtuali s-au transformat brusc în fani David Bowie la moartea acestuia. Habar n-aveam ce cunoscători de muzică bună am prin listă. Ulterior, am descoperit că la fel se întâmplă cu toate vedetele care mor. Urât. Dar să revenim.
Eu l-am “cunoscut” pe David Bowie abia în 2009. Eram profund impresionată de moarea lui Michael Jackson și tot citind ce-mi pica online pe ecran, am descoperit lista nominalizaților la Grammy Album of the Year. Thriller câștigase titlul în 1984, și întâmplarea a făcut să mă roadă curiozitatea și să văd cu cine a concurat Michael. Primul listat a fost Let’s Dance a lui Bowie și mi-a plăcut într-un mod bizar. Nu-i chiar genul meu de muzică.
Câțiva ani mai târziu, l-am pierdut pe tata. O parte importantă din procesul meu de vindecare a fost muzica. Și tot ascultând tot felul de minuni pe Youtube, am descoperit Queen. Cred că am ascultat Under preasure de mii de ori, mă regăseam cumva în ea. Și în săpăturile mele online după muzică care să-mi exprime mai bine durerea pe care o simțeam, am găsit minunăția asta, care-i la Favorites și pe repeat, dar înainte era o altă înregistrare live de pe Wembley de la concertul din 1992 în memoriam Freddie.
Nu eram mare fan, așadar nu-i urmăream traictoria profesională. Mai citisem una-alta despre el de-a lungul timpului, dar nimic care să mă facă să consum toată discografia lui. Încă ascult Under preassure, varianta de mai sus, de câte ori mi-e mai greu. Așadar, de ultimul lui album, Blackstar, auzisem la un podcast BBC pe care îl ascultam zilnic. Pentru că n-aveam somn, am căutat pe Youtube. Am concluzionat, din nou, că pentru omul ăsta și muzica lui, trebuie să ai o stare. Îmi place, dar n-aș asculta în mod regulat.
Prince
De Prince am o singură amintire legată de școala generală și ora de limbă engleză, când profa ne-a adus o casetă cu Prince și am ascultat Purple Rain. După care, am completat pe o foaie cuvintele lipsă și mai țin minte că am fost varză, cred că am nimerit 4-5 din vreo 20. Și cam aia a fost, până când a murit și am descoperit Let’s go crazy și alte show-uri live ale lui.
Cause in this life
Things are much harder than in the afterworld
In this life
You’re on your own
Scotty Moore
Cel mai probabil, numele ăsta nu vă spune nimic. Nici mie nu-mi spunea până când la sfârșitul anului trecut, The Rolling Stones a făcut lista cu cei mai mișto 100 de chitariști din lume. Și cum trăiam intens cu insomniile, m-am apucat să ascult, unul câte unul, pe cei pe care nu-i cunoșteam, alegând în principiu după descrierea scurtă. Dumnealui a cântat cu Elvis Presley în 50-60, așadar voiam să văd/aud cum sună chitara lui. Surpriză, deja știam căci mai ascult Elvis pentru moral ridicat și dansat haotic prin casă. Doar că nu asociam deloc numele cu sunetul de chitară din melodiile lui Presley.
Leonard Cohen
Mă leagă atât de multe amintiri de muzica lui încât … Cohen a fost vocea care mi-a alinat durerile absolut de fiecare dată și cel la care mă întorc ca să-mi spună că o să fie bine. Iar scrisoarea pentru Marianne … n-am încă cuvinte.
But I know what is wrong
And I know what is right
And I’d die for the truth
George Michael
Dacă mă întreabă cineva care-i melodia mea preferată de Crăciun, răspund automat Last Christmas. Colindele românești sunt toate triste și eu asociez Crăciunul cu bucuria. Dar să revenim. George Michael nu m-a impresionat în vreun fel după 1990. În schimb Wham! … am învățat despre ei la ora de istorie în contextul în care băieții au avut concert în China cea comunistă în 1985. Voi vă dați seama?!?!?!?! Îmi cumpărasem un CD cu ei într-una din deplăsările mele la București pe vremea când la Universitate în pasaj erau anticariate. Nu mai știu câți bani am dat pe CD-ul de calitate îndoielnică, însă îmi amintesc că am apucat să ascult albumul Make it Big de vreo 4-5 ori, cât să învăț pe de rost cele 5 melodii. Și mai țin minte că la întâlnirea cu Bob Geldof pe care am avut-o septembrie ăsta la Plai, am citit tot ce se putea despre Band Aid și l-am reascultat pe George Michael în acest context. Dar tot nu s-a lipit de mine.
Time can never mend
The careless whispers of a good friend
To the heart and mind
Ignorance is kind
There’s no comfort in the truth
Pain is all you’ll find
Photo: William Iven | Unsplash
