Ingredientul secret

Sunt Oana și sunt gurmandă. În aceeași măsură, îmi plac și poveștile. Foarte rar însă găsesc combinația de poveste gastronomică – cel mai des, prin cărți și filme, dar prea puțin în ultima vreme, din lipsă acută de timp. Dar iată-mă la TIFF, în a patra zi, bucurându-mă de selecția de filme din secțiunea Food Film.

Am început cu Soul – iar sinopsisul sună cam așa: în celebrul său restaurant Azurmendi din Biscay, chef-ul Eneko Atxa e mereu gata să exprime idei noi într-un fel de mâncare. Noi tehnici îl ajută să împărtăşească amintirile culinare din copilăria sa şi tradiţia gastronomică a ţinutului natal, Ţara Bascilor. Ajungem şi în Japonia, una din ţările cu cele mai multe stele Michelin din lume, unde Atxa îl întâlneşte pe legendarul Jiro Ono, maestrul sushi în vârstă de 90 de ani, şi vizitează emblematice locuri ale metropolei.

Filmul ăsta nu e despre rețete sau cum să facem mâncarea mai bună. Este despre pasiunea de a găti și de a-i bucura pe cei din jurul tău pentru că le oferi plăcere, cu ingrediente de calitate și cu responsabilitate pentru mediu. Iar în aceeași măsură, este o călătorie în Japonia gastronomică, în trei restaurante de sushi, fiecare absolut special în felul lui, unde oamenii fac artă, nu neapărat gătesc mâncare.

Eneko e foarte modest când vine vorba despre el, deși restaurantul lui are trei stele Michelin și planuri de sustenabilitate – de la clădirea restaurantului, la grădini și sere ca să știi exact de unde vin ingredientele pe care le consumi. Printre altele, el spune un lucru foarte fain în film. În fiecare zi, trebuie să facem un lucru mic. Peste un an, vom avea 365 de lucruri care ne vor face să ne simțim mai bine, doar pentru noi le-am făcut și ne-am străduit pentru ele. Aceasta este o filosofie pe care o împărtășesc și mă bucur nespus de tare când văd că și alții cred în puterea lucrurilor mici.

Sushi cheful Jiro gătește de 80 de ani. Da, da, ați citit bine. E poate cel mai bun sushi chef din lume la această oră, iar omul spune clar că nu practica este cea care te definește, nu talentul. Și că în fiecare zi, trebuie să dai ce e mai bun, ca să te depășești pe tine. Omul este un maestru, așa și-a crescut și copiii, cu o relație maestru-discipol, nu tată-fiu. Iar primul născut, cel care și moștenește afacerea, povește foarte frumos niște detalii din procesul de învățare care pentru mine, personal, ar fi dureroase, mai ales dacă vin de la cel care mi-e tată, însă pentru el a fost inspirație. Și poate cea mai sensibilă scenă din tot filmul este când fiul lui Jiro spune că s-a simțit prima dată sushi chef când tatăl lui nu era în ziua respectivă în restaurant și unul dintre cei mai cunoscuți și mai importanți critici culinari din lume a mâncat acolo și i-a spus că moștenirea a fost transmisă, este la fel de bun ca tatăl lui – deși are doar 37 de ani de muncă în spate.

N-o să povestesc mai mult, vă rog eu să-l căutați și să-l vedeți, e o adevărată inspirație pe care o iei și o duci în orice altă meserie o practici tu cu pasiune. Vă mai zic doar că-i pe Mubi – la fel ca o selecție impresionantă de filme cu și despre arta culinară. Aruncați o privire aici.

Aș mai vrea să adaug ceva din sfera personală. Am povestit luna trecută aici cum am plâns din motive de neputință tehnică. Mă doare când nu sunt în stare să rezolv eu singură ceva. Câteva săptămâni mai târziu, vorbeam despre dileme profesionale cu om drag mie și-i spuneam că nu știu dacă e cazul să investesc timp în scriitură. Și el mi-a spus atunci să citesc, să învăț, să caut informații, să take the best out of it. Pentru că practica este cea care te face un bun profesionist și totodată, toate elementele astea te transformă în cel mai bun. Cam despre asta este vorba în filmul Soul. D-aia probabil rezonez atât de bine cu el și mi s-a lipit atât de tare de suflet.

Între timp, mă uit de bilete de avion spre Țara Bascilor. Realistic vorbind, e mai probabil să ajung la Azurmendi decât în Japonia.

Restaurantele menționate în film: Azurmendi (Spania), Jiro (Japonia), Mibu (Japonia).

Poza e de la Berlinale 🙂