Al doilea an pandemic, cu aproximativ toată viața profesională și personală în online, fără deplasări și mai tot timpul în casă, am simțit nevoia de o pauză, un loc unde să pot evada, în condiții pandemice. Vă sună cunoscut? Așa am început eu să consum teatru în sesiuni de minim 3 spectacole pe săptămână, iar ca să citez un amic, am recuperat practic tot teatrul românesc din ultimii 5-10 ani.
Dacă ați ajuns acum pe blogul meu, menționez că sunt jurnalistă de aproximativ 12 ani, specializată pe cultură, însă primii zece au fost dedicați exclusiv unei publicații de limbă engleză, iar până de curând, doar Teatrul Odeon avea subtitrări în limba engleză a spectacolelor, ceea ce profesional m-a ținut relativ departe de teatrul românesc, dar nu și de filmul românesc. În ultimii doi, o dată cu venirea mea în echipa Urban.ro, lucrurile s-au schimbat radical, eu fiind cea care scrie despre majoritatea premierelor din teatru și a programului de weekend, care aproape întotdeauna are și referințe de spectacole.
 După cele peste 50 de spectacole văzute în stagiunea trecută – la București, Craiova și Sibiu, dar și Cluj (varianta online), am niște concluzii și niște așteptări pentru noul sezon.
O să împart experiențele din sălile de spectacole în The good, The bad, The ugly, iar la final îmi permit să fac niște recomandări.
The Good
  • o bogăție de spectacole, o varietate foarte mare – și din partea teatrelor de stat, dar mai ales din partea teatrelor independente.
  • o aliniere cu ce se întâmplă în vest – de exemplu, musical-ul „Cabaret” de la Odeon s-a montat în aceiași perioadă cu noua producție londoneză din West End – detalii aici.
  • din ce în ce mai multe regizoare femei care punctează teme de actualitate.
  • același text pus în scenă de diferite teatre & regizori – multe versiuni de „Trei surori”, de exemplu, foarte fain de explorat în paralel, pentru comparații și aprofundare de subiect.
  • premiere cu decoruri impresionante – dar totuși o tendință generală a minimalismul / lipsei decorurilor.
  • teme mari, dialoguri/monologuri foarte interesante, cu care pleci acasă și le rumegi îndelung.
  • actori cu voci foarte faine – revelațiile sezonului, Cătălin Babliuc în „Furtuna” (d. Ada Milea, Teatru Bulandra) și Mihai Smarandache în „Cabaret” (d. Răzvan Mazilu, Odeon).
  • alți actori în sălile de spectacol, și nu doar la premiere.
  • spectacole de tip one man show / one woman show, cu mesaj și interpretare spectaculoase.
  • marii actori, generația de aur a teatrului românesc, care sunt absolut spectaculoși și profesioniști, și care reușesc să te treacă prin un milion de stări, să te deconecteze de la ale tale și să te țină fascinat în scaunul acela incomod.
The Bad
  • în majoritatea spectacolelor românești, se țipă și se urlă, chiar și în momente în care efectiv nu este nevoie. Este înfiorător să ajungi la teatru după o zi lungă și să te uiți la țipete și urlete.
  • bonus, în plină pandemie și restricții de 30% spectatori în sală, am nimerit în decurs de două săptămâni numai la spectacole unde pe lângă urlete, se și scuipa, ceea ce mi-a cam ridicat anxietatea la cer.
  • foarte multă violență verbală și replici misogine – la „Doi pe o bancă” (d. Mihai Bendeac, Teatrul de Comedie), am nimerit în sală cu foarte multe cupluri, unde bărbații chiocoteau și se distrau la absolut toate remarcile misogine, iar la punctul culminant, când Bendeac o pocnește pe Ilona Brezoianu, oamenii au și râs.
  • multe scene cu conotații sexuale care nu își au neapărat rostul, la fel și cu nuditatea – pot să înțeleg viziunea regizorului, dar am văzut și simțit stânjeneala actorilor că trebuie să defileze goi.
  • spectacolele cu interacțiune a publicului. La un spectacol, am fost pusă într-o poziție extrem de neplăcută, actrița principală alegându-mă pe mine, de TREI ORI, să o „ajut” să-și joace rolul, iar ultima „interacțiune” scoțându-mă complet din zona de confort, mângâindu-mă lasciv și șoptindu-mi chestii senzuale la ureche, mimând și niște săruturi. Nu eram pregătită pentru așa ceva, nu m-am simțit deloc bine și n-am știut cum să refuz toate aceste interacțiuni, fiind practic luată pe sus de actriță.
  • la polul celălalt, mi-ar fi plăcut să țin minte că la „Oedip Regele”, care se joacă la Craiova – și pe care îl recomand 100% ca experiență & text, o să stăm doar în picioare, fără posibilitate de a ne așeza undeva, timp de o oră și jumătate. E foarte incomod să stai numai în picioare, mai ales când ai probleme cu spatele.
  • mulți actori – mai ales din generația tânără, care nu transmit nimic, nici măcar la scenele de cuplu, unde se presupune că ar fi îndrăgostiți.
The Ugly
  • oamenii care vin la teatru să facă poze și să filmeze, în timpul spectacolelor, pe care nimeni nu-i ceartă.
  • oamenii care poartă smartwatches și au toate notificările pornite, cu ecrane care se aprind non-stop.
  • sistemul de cumpărat online bilete – o jecmăneală tolerată, dar care nu este deloc în regulă. De exemplu, dacă vrei să cumperi mai multe bilete de pe o platformă – de multe ori, chiar la același teatru, plătești comision pentru fiecare bilet în parte, nu per întreg coșul de cumpărături.
Recomandări
  • „Romeo fără Julieta” (Teatrul Odeon ) – pentru toți adolescenții din provincie, care poate visează la “marea venire la facultate”, dar și pentru toți adolescenții ai căror părinți decid pentru ei și mai ales pentru toți părinții care mimează vieți de familie perfecte.
  • „Tatăl” (Teatrul Bulandra) –  spectacolul de la care am plecat cu lacrimi în ochi pentru că regizorul a pus în scenă o temă actuală, dureroasă, o felie de viață de care vorbim prea puțin: părinții care îmbătrânesc, pe care îi lăsăm singuri, cărora Alzheimerul le ia demnitatea.
  • „Republica Melania” (Teatrul Odeon), „Visul American” (Teatrul de Comedie), pentru interpretări de excepție a Rodicăi Mandache și a lui Tudor Chirilă în spectacole one woman show / one man show (deși la Republica Melania, apare în ultimele 10 minute Marius Manole).
  • „Liniște în culise” (Teatrul Nottara), un spectacol la care am râs cu lacrimi.
  • „Lohengrin” (Opera Națională București), un spectacol de operă cu o puternică componentă teatrală și un decor impresionant.
  • „Rosto” (Teatrul Act), pentru incredibila chimie dintre Marcel Iureș și mai tinerii dumnealui colegi de scenă.
  • spectacole-lectură – până să-l văd pe Vlad Ivanov într-un spectacol lectură, nu ascultam audiobooks, pentru că formatul nu m-a prins deloc. Dar după prima astfel de întâlnire cu un spectacol-lectură, am început să ascult și audiobooks.

Așteptări de la sezonul 2022/2023

Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments

Sunt foarte multe premiere anunțate pentru acest sezon, majoritatea semnate de regizori consacrați, cu distribuție de excepție. Cred că fiecare spectacol are rolul său în ecosistemul mare, și cumva se filtrează singure, cum cred că e timpul să facem mai mult turism cultural.

Mi-ar plăcea tare, tare, tare mult ca teatrele din provincie să ofere program mai consistent în weekend-uri, ca să ajungem și noi. Sper foarte tare că anul ăsta ajung la Sfântu Gheorghe, Craiova, Cluj, Iași, Piatra Neamț și Bistrița, mai ales de când au terminat renovările la teatru.

Și dacă nu s-ar mai țipa/urla, uăi ce bine ar fi.

Puțin context
Am crescut cu montările îndrăznețe ale lui Radu Afrim de la Brăila, teatrul fiind singurul mod cultural de a petrece timpul liber – nu aveam cinematograf, iar la Casa de Cultură se întâmplau rar concerte. A fost o vreme când eu vindeam colegilor biletele la teatru, un altfel de refugiu al adolescenței mele, unde mergeam săptămânal.
Nu fusesem nicăieri la teatru în afara Brăilei, întreg universul meu teatral era bazat exclusiv pe teatrul radiofonic, pe care l-am ascultat în copilărie cu sfințenie, și spectacolele contemporane montate la Maria Filotti. În primul an de facultate, după ce am stat o oră la coadă la TNB, prinsesem un bilet de student la „Dineu cu proști” – mare spectacol, mari actori, unde publicul râdea sau chicotea la fiecare mișcare, respirație și replică, iar eu efectiv nu înțelegeam de ce, pentru că nu mi s-au părut așa amuzanți. Și mai mult, nu mi-a pus capul la contribuție în vreun fel, nu mi-a ridicat întrebări și nici curiozități ca teatrul de la Brăila. Și n-am mai fost.
Niște ani mai târziu și un context de gașcă nouă, care frecventa Green Hours, mi-a povestit despre spectacolele lui Marius Manole la teatrele independente – eu cunoscându-l și pe el la debut pe scena teatrului din Brăila – și am început să frecventez. În afară de „Noi 4”, n-am văzut nicio altă producție independentă cu el în distribuție, însă am tot investit timp și bani – pe care nu prea îi aveam, în destul de multe producții cu tineri actori, groaznic de proaste. Și am renunțat.
În schimb, am intensificat deplasările la Londra, unde musical-ul și alte spectacole m-au atras magnetic, având o plăcere nebună pentru recenzii scrise de publicații pe care le respect. Și treptat, am început să frecventez și teatrul românesc, doar că extrem de rar, poate 2-3 spectacole pe an, și acelea alese după ce citeam toate recenziile criticilor – poate o să povestesc într-un alt articol ce părere am și despre critica teatrală locală, și majoritatea dintre ele m-au dezamăgit. Standardul brăilean, sedimentat cu mișcarea cultural-teatrală londoneză, mi-au schimbat profund gândirea și felul de a mă raporta la un spectacol. Și universul Festivalului Edinburgh care dă ora exactă în zona artelor spectacolului.
Oficial, am văzut aseară primul spectacol din stagiunea 2022/2023. Să ne revedem cu bine prin sălile de spectacole și să povestim despre emoțiile pure, când și dacă ne sunt oferite de actorii de pe scenă. E în regulă și să nu.
Fotografia de deschidere este mai veche, de la Divan Film Festival.

Write A Comment