Anul trecut, la debutul Concursului Internațional George Enescu, am început o serie de povești despre măiestria lui George Enescu. Anul acesta, încerc să continui seria poveștilor adunate de prin cărțile care-i descriu viața și activitatea, dar mai ales măiestria.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Și cum astăzi începe Festivalul Internațional George Enescu, ediția 2019, cu grandioasa Berlin Philharmoniker în deschidere, având în program Rapsodia română nr. 2 în re major a lui Enescu și Simfonia a IX-a în re minor op. 125 a lui Beethoven, zic că-i cazul de o poveste cu și despre Rapsodie. Această a doua Rapsodie.
Hotărâse însă să facă nu o singură rapsodie, ci un ciclu întreg. Ce va spune acum, în cea următoare? Se va dărui din nou vârtejului dansului, schimbând numai temele și succesiunea lor? Nu, în artă nu trebuie spus de două ori același lucru. Evistase repetarea întotdeauna, era hotărât s-o evite și acum.
(…)
Din punct de vedere tehnic, procedeul semăna. Dar numai atât, sentimentele muzicii erau altele. Nu veselia dansului stăpânea această rapsodie, ci poezia gravă a amintirilor, chiar și vestita Sârbă a lui Pompieru, cu care începe lucrarea, își pierduse caracterul viguros al modelului folcloric, devenind molcomă, înnegurată, invitându-te parcă să te întorci cu gândul la trecutul îndepărtat. (…) În muzica rapsodiei nu înviau chipurile eroilor, ci doar umbrele lor. Părea că imaginația compozitorului s-a oprit înfiorată în fața ruinelor, fără a încerca să redeștepte viața care pulsa cândva aici. Plutea deasupra primelor pagini ale rapsodiei o negură solemnă, pe care nimic n-o putea împrăștia. (…) Răsunau discret cântece de jale, ecouri ale suferințelor milenare. Poate însă că nu vorbea doar de suferința din trecut: “Mai există jale,” spunea parcă această muzică, născută mai bine de șaizeci de ani. Nu se întâlnise oare compozitorul de atâtea ori cu oameni chinuiți de griji și nevoi, ai căror încrâncenare li ce citea în priviri?
Dar mai există și nădejdi, le mărturisea o nouă melodie ce părea cântată de un lăutar șugubăț. Curios însă, tema aceasta nu era adusă de vioară, ci de violă, un instrument mai puțin strălucitor, cu rezonanțe mai triste. Poate că Enescu îl alesese anume pentru a nu tulbura cursul grav al povestirii muzicale. Nădejdile sunt nădejdi, iar realitățile, realități … Zadarnic insista cântecul lăutarului. Zadarnic se înfiora orchestra, încercând parcă să rupă vălul amintirilor. (…)
Dacă prima rapsodie întrecea Poema prin strălucirea și măiestria mijloacelor, cea de-a doua le întrecea pe ambele prin forța evocării, prin adâncimea emoției. Enescu dovedise încă o dată, lui însuși și tuturor celor care iubeau folclorul românesc, că acesta nu are un rol pur decorativ, ci poate fi modelat, recreat de gândirea compozitorului.
*din Povestiri despre George Enescu, Ionel Hristea, editura Tineretului, 1968.
Dacă v-a captat povestea și vreți să aflați mai multe despre dimensiunea folclorică a lucrării, găsiți informații aici.
D-ale lui Enescu
Seria D-ale lui Enescu am început-o datorită Concursului Internațional George Enescu în 2018. Concursul George Enescu este poveste muzicală pentru tinerii la început de carieră muzicală. O poveste începută chiar de maestrul Enescu, care și-a dorit foarte tare să sprijine tinerele talente. Căci așa fac marile valori: le dau oamenilor posibilitatea să devină mai buni.
Prima parte din D-ale lui Enescu o găsiți aici și este despre primul lui concert. A doua parte este despre Poema română, prima lucrare semnată de George Enescu, compozitorul deja școlit la Viena și Paris. Partea a treia este despre conversațiile maestrului cu vioara. Partea a IV-a este despre fericire.
