Aseară, aproape de miezul nopții, scriam următoarele:
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Nu înțeleg. Asta mi-e problema. Nu înțeleg de ce:
- oamenii nu recunosc că nu se poate să facem un material împreună
- oamenii te duc cu zăhărelul că da, lucrăm, facem, dar cu 2 ore înainte de DL nu primești nimic, nici măcar niște scuze
- oamenii nu își cer scuze că nu sunt în stare să livreze ce le-ai cerut
- oamenii nu apreciază munca de jurnalist care încă documentează subiectele
- oamenii nu înțeleg că o revistă print are niște reguli – de exemplu, dacă dai un DL, el trebuie respectat, că tipografia nu stă după mine și nici nu pot publica o revistă cu 2-3 pagini goale, doar pentru că eu nu am fost în stare să mă mobilizez să scriu alt material dacă cel propus inițial nu poate fi publicat din motive de lipsă de interes.
Ar fi extraordinar de ușor să ne respectăm reciproc și să facem lucrurile să funcționeze pentru toți la fel. Știu că pare că printul a murit, dar în același timp, știu destul de multe branduri care au primit felicitări de la HQs lor internaționale pentru articolele pe care eu le-am scris. Mno, cam astea sunt beneficiile unei scriituri în limba engleză – teoretic, poate înțelege tot mapamondul. Și mno, poate nu scriu pentru cele mai citite publicații din România, dar sunt încă convinsă că ajut, în măsura disponibilității tuturor părților implicate, să creionez o altfel de Românie, mai frumoasă, unde lucruri faine se întâmplă. Și o fac și gratis, că nimeni nu pare că are bugete pentru jurnalism, se varsă toate în content de blogging și vlogging și influencers. The odds of wanting to deliver quality.
Gata, acum chiar m-am răcorit. Mulțumesc celor puțini care îmi înțeleg problema. Și foarte mulțumesc celor care mă ajută să scriu povești despre o ce mai rămas frumos din România.
Ps.: Am mai scris și despre COMUNICAREA PR-JURNALIȘTI: COMUNICATUL DE PRESĂ și COMUNICAREA PR-JURNALIȘTI: VÂNĂTOAREA DE SUBIECTE.
