Nu știu alții ce filme au văzut în cea de-a doua zi de TIFF, e încă foarte devreme pentru cronicile zilei de ieri, dar eu am ales cumva – în necunoștință de cauză, niște filme cu și despre durere. Și nu orice fel de durere, ci aia din dragoste.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
DURÉRE,dureri,s. f.1. Suferință fizică suportată de cineva. 2.Fig. Suferință morală; mâhnire, întristare. ◊ Loc. adv.Cu durere = îndurerat, trist. – V.durea.
*sursa: dexonline.ro
Even lovers get the blues / Când amanții n-au chef
Primul film e must see dintr-un considerent care are legătură cu lumea în care trăim. Povestea pe scurt e cam așa: Ana se culcă cu Hugo, Dahlia cu Graciano, Leo cu Louis şi Arthur cu toată lumea. Sunt iubiţi şi prieteni şi îşi petrec zilele împreună ca tineri locuitori ai Bruxelles-ului. Asta până când un eveniment sfâşietor distruge echilibrul. Între petreceri, serviciu şi dragoste apar întrebări, dorinţe nestăvilite şi disperarea de a trăi, cu orice preţ. Da, acel eveniment sfâșietor este durerea provocată de moarte – personajele practic se transformă, iar tu, în sala de cinema, o dată cu ele, îți pui niște întrebări, despre tine și relațiile tale. Una dintre cele mai puternice replici din film este
“Dacă ai știi că povestea nu va avea final fericit, ai mai trăi-o?”
iar răspunsul m-a chinuit toată noaptea. Pentru că DA. Și toate argumentele raționale și iraționale care vin la pachet cu acest DA, ferm, hotărât și foarte asumat. Și totodată, din cauza durerii, prin care cu toții am trecut și pe care o trăim diferit, facem lucruri nesăbuite – însă poate cea mai mare nesăbuință este să NU vorbim cu nimeni despre problemele noastre și să stăm singuri, închiși și pradă gândurilor negre. În cazul de față, ea, Ana, cea care l-a pierdut pe el, Hugo, își trăiește durerea prin sex ocazional cu oameni pe care îi cunoaște random și cu care imediat face sex. Desigur, filmul urmărește și povestea celorlalți prieteni din grup, însă cu durerea ei rezonez cel mai tare. Dacă aveți ocazia să-l vedeți, please do.
Sindromul Astenic
Al doilea este un film capodoperă al regizoarei Kira Muratova. Filmul are două părți, una alb-negru, despre o durere lăsată de moartea soțului, și una color. Am văzut doar prima parte, care m-a tulburat profund. Deși la distanță considerabilă ca timp față de Când amanții n-au chef, filmul fiind din 1989, drama este aceeași. Personajul feminin își trăiește durerea pierderii persoanei iubite cu o intensitate dusă până la nebunie, fiind agresivă și totodată simțind nevoia să fie din nou femeie, de altfel și propunând bărbaților pe stradă să facă sex cu ea. Când un bețiv o acostează pe stradă, ea îl jignește, după care se întoarce și îl ia acasă. Scena e absolut fabuloasă, ea cere cumva tandrețe din partea lui, el o mângâie, după care nebunia i se amplifică, plânge, urlă și zbiară și îl dă pe acesta afară din casă.
E cumva toată povestea asta. E despre vulnerabilitățile la care suntem supuși când pierdem o parte din noi, mai exact omul iubit. E despre intensitatea durerii care amplifică nebunia și care ne face să ne pierdem controlul. E despre trăire, despre carnal și mai ales despre căutarea de sine.
Te caut în toți bărbații pe care îi găsesc, iar procesul de înțelegere a faptului că tu nu mai ești acolo durează mult, se bazează pe sex ocazional și n-are nicio legătură cu legea atracției, cea care încă guvernează relația noastră – de altfel, de aceea încă te văd în toți acei bărbați pe care îi aleg. Cam așa-i cu durerea, rezumată într-o frază la persoana I, singular.
P.s.: poate, câteodată, răspunsurile la întrebările care ne macină se află pe un ecran de cinema. I got my lessons yesterday. And I am grateful for that.
