Eu sunt genul ăla care atrage în jurul lui tot felul de oameni de la care în 99% din cazuri am numai lucruri bune de învățat din momentul în care decid să investesc timp în relația noastră. Și chiar atunci când oamenii mă rănesc, și se întâmplă și asta, tot partea plină a paharului o văd.

Din păcate, îmi fac rău conștient cu o imaginație bogată pe care o dețin și care-mi proiectează niște scenarii pe care mă chinui să le transform în realitate. Așa sunt eu, așa m-am format, nu cred că mai pot să schimb ceva. Dar textul ăsta nu-i despre cum sunt eu, ci despre ce cred eu.

Tot vorbesc despre timp și despre cum îl investim. Și mai vorbesc despre bucurie d-aia în stare pură, de la nimicuri la lucruri concrete. Despre cum ar trebui să îndeplinim visele alea din copilărie. Voiam să fiu pirat? OK, îmi cumpăr un costum și caut o experiență undeva în lume să devin pirat (apropo, Disneyland Paris are o treabă din asta). Am crezut că o să devin viking? Sculptăm corpul la sală, vizităm țările nordice și ne căutăm o petrecere tematică cu vikingi. That simple. Cred. Sau cel puțin pentru mine. Eu am vrut să mă fac musafir când eram mică, să vizitez oameni și să ascult povești, am ajuns un pseudo-jurnalist care călătorește cât de mult poate și mai scrie din când în când. Însă lucrez intens oricum la aspectul acesta.

Nu-mi iese totul perfect, Doamne ferește, spun când mă depășesc lucrurile și sunt de-o sinceritate mai rar întâlnită. Spun tot, în special ce simt, și-s atât de puține dățile când efectiv am tăcut când trebuia să vorbesc și să argumentez încât nici măcar nu le-am înmagazinat în cufărul cu experiențe eșuate. Sau poate am făcut-o intenționat, habar n-am, nu m-am psihanalizat chiar atât de în detaliu.

Mno, bine, dar ce-i cu textul ăsta? Ce înseamnă mai mult ca prezentul?

Aseară am fost sinceră, în primul rând cu mine. Pentru asta trebuie să-i mulțumesc unui om drag mie care mi-a explicat, încă o dată, cum stau lucrurile în viață.

O schemă simplă: descoperi ceva, îți place, vrei să încerci mai mult, investești, probezi, te hotărăști, te bucuri cât durează, renunți când nu te mai face fericit.    

Nu-i ca și cum nu știam, dar mă blocasem în pasul de îmi place. D-aia am eu prieteni faini, că ajută ei când nu turez eu motoarele la maxim.

A fost bine cu sinceritatea, mai bine decât mă așteptam. Doar că dimineață s-au schimbat lucrurile radical, tot pe bază de sinceritate. Și aveam sentimentul ăla nasol de sunt atât de stupidă eu și sinceritatea mea. Eu și chestia asta despre care tot vorbesc cu trăiește clipa. Dacă tăceam, era mai bine. Tot bla bla-ul ăsta de pare de cele mai multe ori rupt de realitate. Și o supărare vizibilă care mi-a cauzat o durere de cap groaznică și un gol în stomac. Mi-am cerut mie dreptul să mă supăr pe mine că acționez impulsiv. M-am uitat în oglindă și mi-am dat acceptul. Doar azi, că azi pare că doare. Mâine-i altă zi, o să fie mult mai bine.

Doar că socotelile mele cu mine n-au cum să controleze stimulii exteriori. E imposibil, cu excepția cazului în care m-aș închide în casă fără internet, televizor, telefon și oameni, lucrul care-i de-a dreptul imposibil, fără nicio excepție.

Și-n mai mult ca prezentul meu, ăsta de aici, din 16 februarie 2017, dintr-un București friguros și mocirlos, doar ce am aflat de la o colegă că o domnișoară de vârsta mea, absolut minunată, care avea o grijă exemplară de ea, de la sport, la chestii de nutriție și viață eco-bio, a leșinat acum două zile la sală și acum a aflat că a murit. Om care n-avea nimic, niciun diagnostic și niciun simpton. Iar eu, o persoană flower power cu mulți pitici în cap, îmi dau voie să fiu supărată că ăla care-mi place m-a refuzat. Saaaaaay whaaaaaaat? Am I stupid? NOT. Deloc chiar.

Concret am azi. Și-atât. Și azi este o zi extraordinară, în primul rând că după o viață, m-am urcat din nou pe tocuri și nu mă doare spatele. Asta da victorie. Altfel, azi un om ca mine, fata asta pe care am descris-o mai sus, nici măcar nu poate să mai fie supărată că legile atracției funcționează după propriile lor principii. Ea nu mai e. Și fix pe același principiu, toți oamenii minunați care și-au pierdut viața în Colectiv. Nici ei nu mai sunt, prieteni ai fiecăruia dintre noi, cei cu care făceam toate lucrurile din seria bucurie din nimicuri.

Dar eu da. Sunt încă aici, nu m-a lovit nicio tragedie. Încă. Și scriu asta nu ca să mă plâng, ci ca să îmi amintesc că de fiecare dată trebuie să aplic schema simplă descoperi ceva, îți place, vrei să încerci mai mult, investești, probezi, te hotărăști, te bucuri cât durează, renunți când nu te mai face fericit, și când nu mai e, să nu mă uit în oglindă ca să-mi dau voie să fiu supărată pe mine, ci să mă bucur că azi am luat decizia să trăiesc în prezent.

Don’t worry, I’m happy.

Author

Write A Comment

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial