Pe Nona Serbanescu o cunosc de ceva ani, am lucrat împreună la primul Bucharest Art Week. Nona este unul dintre puținii oameni din lumea artelor contemporane care spune lucrurilor pe nume, foarte vocal, apăsând exact acolo unde doare mai tare: lipsa finanțării. Deunăzi a postat pe internet următoarea poveste, pe care i-am cerut voie s-o public. E despre artă în măsura în care este despre București, este despre oameni și despre sentimentul de nepăsare care ne chinuie, cel puțin pe unii dinte noi, și pentru care nu găsim încă răspunsuri.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Marin Gherasim avea în facultate atelierul vizavi de al lui Chira (unde învățam eu). Era un artist pe care l-am respectat mult deși rezonam destul de puțin. Cu toate astea din curiozitate mă mai duceam să îl ascult când și când. La ceva ani după facultate am mers la el de câteva ori pentru licitație și pentru un interviu. Mă aștepta mereu cu o ciocolată caldă deja rece dar gestul avea o căldură deosebită.
Într-una dintre aceste vizite, Gherasim mi-a povestit despre cum a văzut demolarea Bisericii Sfânta Vineri. Îmi amintesc teribil de bine durerea care răzbătea din povestea pictorului. El povestea cum din acel moment a apărut în el nevoia de a reconstrui în plan spiritual, artistic, absidele care dispăreau sub buldozere. Amintirea era crâncenă. Era cu ea o durere surdă, neputincioasă, din care se revenidica o mare parte a picturii lui Marin Gherasim.
Fără încărcătura religioasă, ceva similar am simțit și eu când Oprescu a ordonat demolarea cartierului copilăriei mele – zona Calea Buzești, culminând cu demolarea Halei Matache. Am fost la proteste, am fost la discuții, am desenat, am manifestat, nimic nu a contat. Au dărămat-o bucată cu bucată într-o noapte sub privirile noastre neputincioase. Am plâns atunci în mine și m-am simțit eradicată de pe fața pământului, ca și cum nu o simplă hală ar fi demolat ci chiar o mică parte din mine, din identitatea mea. Ruinele Feroviarului, blocul în care trăise Veronica Micle și în care jucam v-ați ascunselea în copilărie, mirosul, Doamne! mirosul caselor vechi de pe Calea Griviței… toate înlocuite de golul steril.
Golul acela, peluzele acelea verzi care tronează acolo unde altcândva era istorie dor. Doare soarele dogoritor de pe Buzești și strălucirea blocului Generali doare, ca un ciob de oglindă menit să-ți șadă în ochi, să vezi mai bine golul.
Dar mă întorc la Marin Gherasim și la povestea lui. M-a durut când au demolat casele, m-a rupt când au distrus identitatea cartierului copilăriei dar până la urmă erau case, erau mortar și cărămidă, construcții umane, supuse provizoratului. Ce am trăit astăzi însă, văzând cum au tăiat platanul de pe Splai, e de o sută de ori mai rău. Arborii seculari au ceva aparte. Sunt ca niște biserici, dar într-un fel sunt mai valoroși, pentru că nu au fost creați de om. Dacă ești credincios sau măcar spiritual, în ei poți vedea creația divină în forma ei cea mai desăvârșită, cea care-și râde de anii omenești. Dacă nu ești credincios sau măcar spiritual te poți bucura de umbra lor, de foșnetul lor, pur și simplu de prezența lor majestuoasă.
Cea mai frumoasă parte a copilăriei și adolescenței mele mi-am petrecut-o în acel cartier. Coboram de pe Ștefan Furtună (unde locuiam) până la râu. Și acolo ne aștepta mereu acel copac secular cu pielea pătată. Copaci exact ca el dar mai tineri erau și pe toată Calea Berzei, în partea dinspre Cișmigiu – aceștia mai sunt și acum (încă). Doi frați de-ai lui mai sunt și în Cișmigiu cu cercuri mari de pietriș de jur împrejur. Sub ei se strâng porumbei și copii.
Despre copacul de pe malul Dâmboviței mi-a povestit prima dată mamaia. Mergeam spre Hipodrom. Da, da, undeva în zona aceea era un hipodrom cu cai și ce mă interesa pe mine, ponei. Și drumul spre hipodrom trecea pe lângă arborele cel mare de pe malul apei – pe atunci încă neîngrădită – mi-o amintesc perfect și pe ea, liberă și sălbatică, înconjurată de sute de sălcii și bălării, probabil o pacoste pentru cei din imediata apropiere, dar o minune de privit și pe lângă care să te tot plimbi. Mamaia mi-a zis că toți acei arbori străvechi și toată zona aceea, inclusiv părți din Cișmigiu, sunt bucăți din Codrii Vlăsiei, care au fost tăiați încet încet până când au mai rămas câțiva copaci răzleți ici și colo. Așa s-a conturat în mintea mea un fel de hartă a unei păduri dispărute dar care a lăsat vestigii aproape magice în puncte nodale. Nici nu contează măcar dacă această mitologie personală are vreun sens pentru altcineva. Pentru mine are. Tot cu copacul acela aveam un soi de superstiție, că dacă trec pe lângă el și el e încă acolo, totul va fi bine și mâine. Era un fel de simbol al perenității, așa în forma traductibilă pentru om.
Miercuri, complet întâmplător l-am vizitat și l-am mângâiat. Ca pe un vechi prieten. Chiar îl iubeam pe copacul ăla.
Da, m-a durut mai mult chiar decât atunci când au demolat hala. Pentru că un arbore nu e mortar și cărămidă, nu e făcut de mâna omului ca omul să-l taie. Iar dacă a rezistat 300 de veri secetoase, 300 de toamne vântoase, 300 de ierni vijelioase și ca și acum de 300 de ori a înverzit primăvara, cum? cum cum cum cum mă să vii să îl tai?
