N-avem timp. Trăim totul pe un repede înainte care ne caracterizează și ne definește ca fiind generația internetului. Vitezei. Formelor fără fond. Etc.
Descoperă povești gastronomice prin abonare la newsletterul
UMAMI Moments
Dar de fapt avem timp. Să îl petrecem cu ochii într-un ecran de telefon, care să ne proiecteze la o simplă atingere viața aia pe care ne-o dorim. Văd mai mulți oameni zâmbind la ecranul telefonului decât oameni care zâmbesc pe stradă, de exemplu. Și încep să înțeleg: cantitatea de frumos, motivațional, citate, poze, destinații turistice, vacanțe, cărți, haine, accesorii, frânturi de viață surprinse de fotografi mai iscusiți în ale frumosului sunt pauza noastră de la realitate. Iar realitatea-i despre o captură într-o viață care n-are nicio legătură cu frumosul comercial descris mai sus, dominată de frică și de incertitudini, de ce-o să zică ceilalți și de o profundă nefericire care-i de obicei o sumă între personal și profesional.
Și tot acolo, în mediul virtual, căutăm pentru viața personală ceva ce numim fericire. Pe el/ea care să fie cumva o proiecție a tuturor filmelor și cărților pe care le-am citit/ de care am auzit cu happy end, cu un love story de ecranizat unde să fim protagoniști. Vrem romance și validarea lui în mediul virtual, de la poza cu mâna cu inelul de logodnă la checkin-ul în luna de miere într-o destinație paradisiacă. E perfect normal, eu dau inimioare tuturor prietenilor virtuali care își împart fericirea cu noi, ceilalți. Doar că până acolo, e cale lungă. Și mai treci prin ceva purgatoriu online, despre care nu-i momentul să povestesc acum.
Și-n așteptarea fericirii ce va să vină, cu siguranță, întâlnești pe drumul virtual tot felul de oameni cu tot felul de povești. Cei care s-au cunoscut pe Tinder, cei care se urmăreau pe Instagram (thank God we have chat there now), cei care au fost atrași prin calitatea comentariilor lăsate pe Facebook sau pur și simplu le-a plăcut de cineva tagguit într-o poză. Și pare totul mult mai simplu, dar în realitate concursul de validare online e ceva continuu și obositor și la un moment dat nu ne mai străduim chiar atât de tare să prezentăm bucățile alea de fericire virtuală de care vorbeam în prima parte. I’m only human, after all. Iar când faci trecerea din online în offline, descoperi de fapt că machiajul nu poate ascunde cearcănele și nici nefericirea, conversația nu mai curge așa fluent, glumele nu sunt chiar atât de bune.
Dar am și un scenariu optimist. Real. Existent. Bucureștean. Undeva în orașul ăsta există un om pe care-l cunosc și care mi-a împărtășit cum face el declarații de dragoste. Și nu oricum, ci într-un film în care ne-am dori să fim. Sau în fine, un film care-mi place mult. Nu dezvălui tot, cred că-s mii de alte detalii, dar vă spun esențialul. Dragostea lor se consumă (și) prin bilețele lăsate într-un borcan creat pentru depozitarea biscuiților. En fin, ceva ermetic cu o simbolistică aparte, de păstrare a secretelor din cutie. Și-i atât de faină joaca asta a lor încât am început să-i urmăresc story-urile pe Instagram să văd cât de creativ a fost în ziua respectivă. Și-i amuzant la modul ăla care mă face să zâmbesc tâmp ecranului telefonului. Și fac scenarii. Și-mi închipui chestii legate de povestea lor care între noi fie vorba nu-i printre cele mai fericite. Și mă reîntorc la borcanul ăla de corespondență, o năstrușnicie care mă bucură. Pfiu, ce bărbați creativi și romantici descopăr. Fetelor, n-au dispărut. Nu-s neapărat disponibili, dar sunt printre noi. Încă.
Doar că după ce râdem și glumim și mă bucur de ce văd, citesc sau îmi povestește, mă întorc la întrebările pe care zilele trecute mi le-am pus:
Mă depășește treaba asta cu e-viață. Eu nu știu s-o gestionez. Așadar, m-am hotărât să nu mai ies din zona conversațiilor din online în offline căci la un moment dat se termină mesajele cu bună dimineața, apare mesajul cu Seen și o tăcere interminabilă, la fel și like-urile pe Facebook de la domnișoara aia care i-a fost parteneră de viață și inimioarele de la fetele care random te-au întrebat cât de bine îl cunoști.
Dar asta nu mă-mpiedică în vreun fel să zâmbesc ecranului telefonului în continuare. Am atâția oameni faini și creativi în jurul meu că și dacă aș vrea să fiu tristă, nu cred că aș rezista foarte mult datorită lor.
Și da, cred că-i fain tare să iei parte la fericirea celorlalți. E fain să vezi unde pot duce lucrurile și cât de multă bucurie îți aduce o conversație despre fericire cu oameni care ți-s dragi, într-un mod indescriptibil. Să vezi că romantismul n-a murit, doar se transformă. Și să mai înțelegi că toți oamenii ăștia sunt acolo, pentru tine, ca să-ți dea energie d-aia bună, poate idei și nu în ultimul rând, sirop. Căci e totuși februarie și sărbătorim dragostea, fiecare cum poate.
Otherwise, keep dreaming. Unicorns are real, I tell you, and love happens. Sometimes.
