Stare de briză

În ultimii ani, am cam făcut frigul la mare. Verile nu le-am mai simțit așa călduroase, cel puțin nu căldura aia de oraș de câmpie cu care eram eu obișnuită de acasă de la Brăila, nici căldura aia sufocantă din orașul-capitală care m-a adoptat și care de la sfârșit de iunie până la început de decembrie lipește asfaltul de încălțăminte.

M-am gândit inclusiv că poate simt altfel frigul de când am aflat că am un rinichi inundat în nisip, mă doare spatele constant și am o circulație proastă, cu mâini și picioare în permanență reci. Nu-s chiar bătrână, dar am simptomele uneia. Csf, n-ai csf. Te obișnuiești.

Statul direct pe nisip, contemplând marea, nu mai e o opțiune de ceva timp. Îmi amintesc vag acum câțiva ani cum am adormit pe plajă și când m-am trezit, nu m-am mai putut ridica din cauza durerilor de spate și a durat practic o veșnicie până a venit salvarea și mi-a făcut un Ketonal injectabil, timp în care îmi curgeau lacrimile involuntar de la atâta durere și lumea se adunase ca la circ. Mai pățăști și din astea.

Și cu toate astea, să le spun frumos limitări fizice, nu ratez vreo deplasare la mare. Marea mă liniștește, mă bucură, mă energizează. E starea de briză. Și o dată ce-mi îngrijesc limitările printr-o oareșicare protecție, viața pare mai bună. Doar pare.

1 mai la mare înseamnă frig. Dar frig. Nu chiar zero grade, dar cu umiditatea de afară, e pe undeva pe aproape. Un sac de dormit ar fi fost ideal. Sau măcar un calorifer electric. Dar nu-i să fie. Ne zgribulim sub trei pături, cu nasurile înghețate și cu ochii pe ceas, să se facă mai repede dimineață. În tinereți, credeam că alcoolul încălzește. Da, doar că temporar și deși oamenii mării ar trebui să știe cum e cu frigul de 1 mai la mare și să profite de moment, nicăieri nu se vinde vin fiert/ țuică fiartă. Iar când e frig, bate vântul și umezeala ți-a intrat deja în oase, o băutură care conține gheață sau e doar rece, amplifică senzația de frig, n-o diminunează, și nu prea ai spor la dus paharul/sticla la gură. Sau nu am eu spor, căci relația mea cu frigul e alta.

Doar că dimineața lucrurile se schimbă radical. Soarele încălzește suficient de tare încât să înroșească pielea. Te îmbraci, te dezbraci, te bucuri de soare. Mai că aș încerca aroganța cu primul bronz.

E 9 AM și la Stuff e muzică chill. Cafeaua e proastă, am și uitat cum e cafeaua bună. Dar nu contează, important e că e prima dată anul ăsta când văd soarele la mare. Trăiește clipa, Oana, și lasă cârcotelile răutăcioase. Bucură-te de lucrurile din jur. Chiar așa, ce-i în jurul meu?

O doamnă însărcinată cară o găletușă cu ustensile de joacă în nisip. Mă întreb unde-i copilul și cum arată.

Doi prieteni beți se susțin reciproc, numărând banii de bere. Contribui cu doi lei la fericirea lor.

Sunt foarte multe cupluri care stau îmbrățișați pe plajă. Mă gândesc că la ce țeapănă de spate sunt, aș strica romantismul.

Sub ochelarii de soare se ascund urmele petrecerii de azi noapte. Oh, azi noapte. Putea să fie o sâmbătă legendară, dar am ales să rămân să dorm. Am încercat de vreo trei ori să mă ridic din pat, n-a fost să fie. Corpul meu voia repaos. Nu zbânțuială pe plajă, nu shoturi de TatraTea sau Aperol Spritz sau bere brună, ci odihnă la orizontală. Câteodată e bine să-l mai ascult și pe el.

Un câine aleargă singur pe plajă. Mă tot gândesc cât de dragi îmi sunt animalele și cât de iresponsabilă mă simt cu propria-mi persoană. Mi-e greu să am grijă de mine, darămite de un suflet patruped.

Schimb ochelarii de vedere cu cei de soare. Mă gândesc că de vreun an ar trebui să-mi fac ochelarii ăia de soare cu dioptrii și amân din niște motive financiare care nici măcar nu-s reale. E tot despre faptul că n-am grijă de mine.

S-a făcut ora 10 AM. La mesele din jurul meu, sticlele de apă la 0,5l au fost înlocuite de drafts de bere. Cui pe cui se scoate. Cine știe, cunoaște.

De unde stau și scriu, văd Autoservirea Camuflaj, locul unde anul trecut era Pura Vida. E un kitch pe care îl observ de la distanță. Uăi, hamacele alea. Uăi. Acum miroase a grătar și au promoție la ciorbă. E un restaurant împinge tava.

O domnișoară e îngrijorată de un tip care doarme pe plajă. Deja soarele i-a ars fața. Prietenii lui fac toate glumele alea despre oameni beți. Mie-mi vine în cap o poveste cu un tip care a murit că s-a înecat cu nisip, adormit fiind cu capul în jos. Și el cred că a trăit clipa, ca noi toți.

Mă-ntreb cum e atmosfera la Acolo. Foarte faine hamacele și șezlongurile lor. Muzică bună. Oameni faini, “tinerii frumoși și liberi”, varianta 2017, aka corporatiști. Decid că mi-e lene să mă duc până acolo.

Mă gândesc dacă mai vreau să mănânc încă o dată la Cherhana. Salata de icre de ieri a fost minunată, doar că ceapa nu era ce trebuie. Am mâncat, din nou, mujdei cu pâine și am făcut, din nou, toate glumele alea legate de agățat & pupat post mujdei de usturoi. Până și vin la carafă de la cramele Panciu am băut, mergea perfect în context. Păcat că am primit pahare de plastic în care să-l bem, altfel putea fi o poză bună. Altfel, mâncarea-i fix așa cum a fost mereu acolo.

Vama nu mai e ce-a fost, zic niște tipi pe lângă care am trecut în drum spre o omletă țărănească. Dar trebuie să ne adaptăm. Așa au concluzionat și ei, așa cred și eu.

Dar chiar așa. Ce-a fost aici, în Vamă, înainte să fie sintagma “Vama nu mai e ce-a fost”?

Nu știu, dar cred că tot frig de 1 mai și în nopțile de vară.