Dragoste. Muzică. Sala Palatului

Clasic e fantastic, mai ales când magia există

De George Enescu știu din primii ani de viață, când mergeam în vizită la niște rude și treceam mereu pe lângă conacul de la Tescani, de lângă Moinești. Îmi dau seama acum când scriu că nu-mi mai amintesc cum arăta drumul, însă parcă îl aud pe bunicul cum îmi spunea că acolo a stat o perioadă marele compozitor George Enescu. Habar n-aveam atunci cine era George Enescu și nici vreo curiozitate despre acest nume n-aveam. Tot de la bunicul știu și de festivalul Enescu. Eram ceva mai mare, era început de toamnă, iar bunicul stătea pe un scăunel în fața ușii. Radioul se auzea destul de tare, bunicul era cam tare de urechi. La un moment dat, începe Rapsodia Română. Bunicul a închis ochii și a început să bată cu degetele în picior în ritmul muzicii. Era pentru prima dată când îl vedeam că face asta. După ce s-a terminat, l-am întrebat ce era muzica aia de la radio. Mi-a spus că a început festivalul Enescu și că Rapsodia Română este probabil cea mai frumoasă melodie fără versuri din lume. 25+ de ani mai târziu, încă cred că asta despre Rapsodia Română.

Cumva viața m-a adus din nou la întâlnirea cu George Enescu, ani mai târziu, în 2013, ca jurnalist acreditat la festivalul internațional George Enescu. Tânăr jurnalist la început de drum, emoții cât Casa Poporului căci nu sunt vreun cunoscător al genului, dar cu o dorință de învățare imensă. Și ca să fie meniul complet, îmi propusesem să merg la toate concertele. Mi-aduc aminte că m-am speriat de seria Wagner, de Tetralogia Inelul Nibelungilor care dura niscavai ore. Dar eram pregătită să mă bucur de ceea ce urma. Și cum îmi făceam curaj că n-are cum să fie chiar atât de rău să stau singură și să mă bucur de un concert probabil once in a lifetime, un cuplu adorabil de bătrânei s-a așezat în spatele meu. Și atunci, mi s-a demonstrat că magia există.

Acest cuplu a ieșit la primul lor date în 4 septembrie 1958. Desigur, această dată nu vă spune nimic. Dar pentru ei, deschiderea primei ediții a festivalului Enescu a fost și prima întâlnire. Nu numai că au rămas împreună de atunci, dar au participat la TOATE edițiile festivalului Enescu, n-au ratat niciuna. Și pentru că aveau o pensie mică, se bucurau enorm că festivalul se ține din doi în doi ani, ca să poată strânge bani pentru abonamente. Nu știu cât de frumoasă e povestea lor de dragoste, dar o întreține Enescu așa cum știe el mai bine. Acest cuplu n-a dorit să facem un interviu mai amplu despre povestea lor, n-a vrut să mă lase să le fac o poză, nici măcar n-au dorit să-mi zică cum îi cheamă, căci m-am oferit inclusiv să le cumpăr eu abonamentele pentru următoare ediție a festivalului. Niște complet anonimi care mi-au apărut în cale datorită lui Enescu la întâlnirea cu mult prea complicatul Wagner, care mi-au confirmat că magia există. Da, și o poveste de iubire, poate, care a durat cel puțin 55 de ani. Iar domnul mi-a spus că am o aură pe care o vede și că lucruri extraordinare o să urmeze în viață pentru mine, un copil devenit adult, la început de carieră. Nu pot să zic că n-a avut dreptate.

Cubano, bolero, iubirile de pe urmă

Nu-mi amintesc de când sau de ce îmi place Buena Vista Social Club. Dar știu că-mi doresc să ajung în Cuba de zece ani. Și îmi amintesc și de ce: lucram într-un proiect cu fonduri Phare, România doar ce intrase în UE (2007), și la o masă rotundă cu mai mulți specialiști în mai multe domenii, cineva a prezentat o comparație între Cuba și România, cu poze, date statistice, comentarii despre comunism. Am fost absolut fascinată, am ajuns acasă, am citit mai multe pe internet, mi-am trecut destinația asta pe wishlist. Acum sper ca zece ani mai târziu, să-mi transform dorința în realitate. Om vedea, e încă work in progress. Cumva și cândva în ăștia zece ani, am descoperit Buena Vista Social Club. Bolero e minunat, e muzică pentru suflet, e pansament pentru suferințe, e liniștea de care ai nevoie. Mă întorc la ei din când în când, închid ochii, și pe muzica lor, proiectez mental ce putea să se întâmple, dar nu s-a întâmplat. Exercițiu de imaginație.

Luna trecută, am fost la concertul Omarei Portuondo de la București. Încă mi-e greu să-mi descriu trăirile din concert, însă vreau să punctez cât de fascinant mi s-a părut un cuplu din fața mea. Când Omara a cântat Besame mucho, el a sărutat-o. Da, cred că-i cumva să trăiești intens muzica, mai ales cea live, și să te bucuri că probabil o dată în viață, sentimentele se completează cu versurile. Imaginea asta mi-a rămas cumva pe retină și-i o chestiune pe care mi-o doresc. Poate, cândva, o să se întâmple, deși realitatea mea este că toate invitațiile pe care le-am făcut pentru concerte live s-au soldat cu refuzuri. Sau, cum s-a întâmplat la concertul Omarei, băiatul să fie absent total, căci el era în propriul film cu acest concert live. But one can only hope and dream.

Sala Palatului

Sala Palatului este cea mai urâtă sală de concerte din România, cu o acustică execrabilă, dar e cea mai mare din București. De câte ori intru în acest edificiu al comunismului românesc, mă întreb oare când o să mă bucur de o acustică pe măsura artiștilor și legendelor mondiale care urcă pe acea scenă. Cu toate astea, de fiecare dată observ cele mai frumoase povești de dragoste care se consumă în sală sau pe holurile clădirii. Oamenii vin, ținându-se de mână, să se bucure de frumosul muzical. Oamenii pleacă mai fericiți și mai luminoși de acolo, cu zâmbete pe față și cu o relaxare vizibilă. Oamenii vorbesc despre extraordinarul care tocmai s-a petrecut pe scenă, despre sentimente, despre bucurie, despre vise împlinite. Oamenii trăiesc puțin mai intens post-concert live. După ce ies din clădire, revin la cotidian, la griji, nervi și probleme, la haos și la alergătură. Dar acolo, înăuntru, ceva minunat se întâmplă. N-am încă adjectiv, dar o să mă mai gândesc să-l găsesc.

Voi ce amintiri aveți de la concertele din Sala Palatului?

Photo: Unsplash


About


'Dragoste. Muzică. Sala Palatului' has no comments

Be the first to comment this post!

Would you like to share your thoughts?

Your email address will not be published.